Biografii
definitorii pentru tipologiile intelectuale feminine ale sfârşitului de secol
XIX şi începutului de secol XX
Scriitoarea- Constanţa Hodoş
La 12
octombrie 1860 se naşte la Zimbru, în ţinutul Zarandului, Constanţa, al doilea
copil al soţilor Taloşiu. Constantin Taloşiu, notarul localităţii, făcuse
studii la Arad şi era unul dintre cei mai înfocaţi apărători ai cauzei
românilor din ţinut. Cu toată împotrivirea autorităţilor, este mutat începând
cu 1865 la Hălmagiu în funcţia de prim pretor, urmându-i în acest post lui
Alexandru Şterca-Şuluţiu.
În 1872
Constantin Taloşiu împreună cu o pleiadă de funcţionari administrativi şi
judecătoreşti, cu juriştii, protopopii, preoţii şi învăţătorii din localitate
şi împrejurimi, înfiinţează Societatea de lectură, al cărei preşedinte va fi
până în 1878. Documente din epocă atestă faptul că membrii societăţii erau
datori cu o cotizaţie lunară, din care, în 1874, se cumpără o mulţime de
lucrări de istorie, literatură şi juridice, ca şi mai multe dicţionare
destinate „Cabinetului de lectură” (bibliotecii) al societăţii[1].
Se poate
spune astfel că viitoarea scriitoare provine dintr-un mediu plin de
efervescenţă culturală. Nu numai tatăl este un pasionat de lectură, ci şi mama,
Lucreţia care, după cum mărturiseşte scriitoarea „era o cunoscătoare fină a
literarurii de factură romantică”[2].
Copilăria
şi adolescenţa petrecute la Hălmagiu o marchează pe Constanţa Hodoş pentru
toată viaţa. Amintirile vii despre Avram Iancu, viaţa cu adevărat românească
care pulsează aici îi oferă ocazia de a-i cunoaşte pe actorii marii tragedii
politice a Zarandului. Aceştia, angajaţi într-o luptă continuă cu stăpânirea
străină, formează o mare familie unită şi sunt surse inepuizabile pentru opera
scriitoarei.
Viaţa
hălmagenilor, parţial romanţată, se regăseşte în romanul „Martirii” apărut în
1808. Notarul Ilie Băltescu şi soţia sa Ecaterina Germinger, dr. Iacob
Breduşcan, Amalia Moldovan – fiica protopopului Petru Moldovanu, dr. Iosif
Hodoş, viceprefectul Zarandului şi notarul Amos Frâncu sunt doar câteva chipuri
care se regăsesc în paginile cărţii.
Anii de
şcoală sunt împărţiţi între Hălmagiu şi Liceul de fete al Reuniunii femeilor
române din Arad.
Constanţa
Hodoş a fost căsătorită de trei ori. La început cu Nicolae Marcu, funcţionar la
telegrafia din Arad, cu care a avut doi copii: Aurel şi Lucian; apoi cu
cunoscutul cărturar şi om politic Ioan Russu Şirianu, căsătorie din care au
apărut Letiţia şi Mircea; cea mai fericită a fost cea de-a treia, cu scriitorul
Alexandru Hodoş, zărăndan şi el. Din această căsătorie a avut încă un fiu,
Alexandru, care va ajunge un cunoscut publicist şi om politic al perioadei
interbelice. Viaţa personală a autoarei
a fost extrem de zbuciumată – soţie a trei bărbaţi foarte diferiţi ca structură
sufletească şi intelectuală, ea trece de la căsnicia mic-burgheză, la vâltoarea
luptei politice, secondând un om cu o
nesecată putere de acţiune, dar în umbra căruia personalitatea ei este strivită
şi, în cele din urmă, întâlnind un scriitor, care, intuindu-i calităţile, o
îndeamnă să scrie şi o susţine până la sfârşitul vieţii, fără a se plânge că
soţia sa ajunge în timp mult mai cunoscută publicului decât el.
Faptul că familia Taloşiu trece în 1878 în România şi se
stabileşte la Bucureşti deschide o poartă scriitoarei şi spre editurile şi
revistele din Regat. Începe să publice abia după vârsta de 30 de ani, sub
pseudonimul Th. Costan sau Tea Costan şi o face în paginile Familiei de la Oradea sau ale Sburătorului din Bucureşti, nu la Tribuna sau Foaia poporului unde ar fi fost de aşteptat, având în vedere că
Russu Şirianu era redactor la aceste publicaţii. Încă o dovadă că se considera
mult prea neînsemnata faţă de soţul său. Nu se cunoaşte exact momentul
despărţirii de I. Russu Şirianu şi al căsătoriei cu Alexandru Hodoş – cert este
că, începând din 1905, apar scrierile semnate Constanţa Hodoş.
Firea angajată a scriitoarei se relevă publicului larg
prin apariţia în acelaşi an a „Revistei noastre” a cărei redactor şef este,
publicaţie destinată femeilor, în paginile căreia îşi fac loc probleme dintre
cele mai diferite legate de viaţa femeilor, de la artă şi modă, până la unirea
culturală necesară româncelor[3].
Încercarea ei de a strânge în jurul revistei cele mai însemnate talente
feminine româneşti nu are însă sorţi de izbândă. După doi ani, publicaţia trece
sub conducerea lui Ion Gorun care aduce noi colaboratori: G. Topârceanu, I.
Minulescu, T. Pamfile, Haralamb Lecca, Zaharia Bârsan, G. Coşbuc şi O. Goga.
În 1910 este decorată cu Benemerenti clasa I şi tot
atunci este aleasă membră în societatea Scriitorilor Români. Atenţia acordată
de scriitori colegelor de breaslă se pare că n-a fost mulţumitoare, aşa că, în
1925, este constituită Societatea Scriitoarelor, Constanţa Hodoş numărându-se
printre cele 26 de fondatoare. În „Revista scriitoarei” Adela Xenopol menţiona:
„scriitorii au sporit, dar destul de rar
răzbeşte scriitoarea şi de multe ori reuşita ei e datorată umilei protecţiuni.
Doar artista teatrului a ajuns la demnitatea de egal la egal, fiindcă nu o mai
poate înlocui pe scenă un bărbat.... Constatăm cu regret pentru colegii nostri
că am ajuns un caz patologic – înlăturarea valorii feminine....Scriitoarea nu
este încă investită cu drepturile de valoare intelectuală; ea nu se prezintă,
se strecoară....întreb colegii: Este reprezentată în comitetul teatral, la Casa
Şcoalelor, în consiliile literare, în comitetele caselor de editură, la
Academie? Câte premii le-a dat Societatea Scriitorilor Români?”[4]
Întrebări care se pare că au rămas fără răspuns.
În această atmosferă destul de tensionată a Bucureştiului
literar, Constanţa Hodoş reuşeşte să îşi continue activitatea cu o tenacitate
remarcabilă. Parcă încercând să recupereze anii de inactivitate literară,
scriitoarea se prezintă publicului românesc, în primele trei decenii ale
secolului XX cu aproape 40 de schiţe, două volume de nuvele, două romane, şapte
piese de teatru pentru adulţi, două volume cu piese de teatru pentru copii,
numeroase traduceri din literatura germană şi maghiară, la care se adaugă
numeroase studii literare şi articole de propagandă culturală şi socială în Familia, Semănătorul, Luceafărul, Amicul
poporului, Sibiul literar, Viaţa românească, Revista noastră, Revista
scriitoarelor, Sburătorul, Telegraful român şi Adevărul literar şi artistic.
Paleta subiectelor e foarte largă, dar din ea se remarcă
scrierile cu tentă istorică: romanul „Martirii”, dramele „Aur” şi „Caterina
Varga”, „Amintirile despre Avram Iancu” ca şi piesele de teatru destinate
copiilor, care, departe de a se prezenta ca un gen minor, au fost foarte bine
primite de critică fiind considerate superioare altor producţii de gen[5].
Reuşita tuturor acestor scrieri pare a proveni din însăşi experienţa de viaţă a autoarei: cea de femeie
provenind din lumea Apusenilor şi cea de mamă iubitoare, bună cunoscătoare a
sufletului copiilor:”Romanele sale
pornesc de la o largă experienţă şi cunoaştere a vieţii, a sufletelor şi a
oamenilor, dându-ne o strălucită icoană a vremurilor de crâncenă învrăjbire din
preajma anului 1848. Culoarea naţionalistă, care se desface din fiecare pagină,
nu stânjeneşte de loc frumuseţea şi valoarea estetică, căci e izvorâtă din
realitatea împrejurărilor de atunci şi e redată cu multă înţelegere şi
sinceritate”. [6]
Suferinţele pricinuite de războiul mondial o fac să-şi
exprime, în paginile „Transilvaniei”, convingerea că femeia este factor
primordial în obţinerea şi menţinerea păcii. „Dezrobiţi femeia căci, prin contribuţia ei la viaţa politică, omenirea
se va apropia de idealul păcii. O mamă nu va hotărî niciodată să-şi trimită
copilul la moarte!”[7]
Scrisul Constanţei Hodoş nu trece neobservat în epocă-
mărturie stau numeroasele recenzii semnate de O. Ghibu, C. Bacalbaşa, Horia
Petra Petrescu, Ion Gorun, G. Frumos şi Maria Cunţan. Chiar şi Nicolae Iorga,
atât de critic la adresa scrisului feminin românesc îi apreciază scrierile de
factură istorică[8]. Ceea ce
aprecia istoricul la autoarele ardelene era tocmai moderaţia tonului în
revendicările de ordin feminist, spre deosebire de scriitoarele din Regat, căci
„Înrâurirea acestor idei în straturile de
jos ale societăţii se poate vedea în eroinele-cetăţene ale lui Caragiale....În
Ardeal şi Ungaria exemplul saşilor îndeamnă la scris femei de o cultură
deosebită, ca d-na Constanţa Dunca, autoare de articole morale, în generaţia
veche, şi, în cea de acum, altele, de un talent literar real, ca d-şoarele
Lucreţia Suciu, Maria Cunţan, Maria Ciobanu şi Ecaterina Pitis. Povestirile
doamnei Constanţa Hodoş nu sunt inspirate de mediul femeiesc de la noi (din
Regat)”[9].
Constanţa Hodoş se stinge din viaţă în 1934, la
Bucureşti. Scrie până în ultimul moment, publicând chiar în anul încetării din
viaţă, două dintre articolele sale apărând postum[10].
Fără a avea puterea de conturare a personajelor satului ardelenesc a lui Rebreanu
sau de surprindere a vieţii băieşilor ca Agârbiceanu, Constanţa Hodoş are
totuşi un mare merit – acela de a lăsa mărturie asupra unui loc şi a unei epoci
tumultoase în care a trăit real nu doar în ficţiune.
Artistul plastic- Elena Popea
Elena Popea s-a născut la Braşov la 27 aprilie 1879.
Tatăl său, Ioan Popea, venerat dascăl al Gimnaziului român din localitate,
distins pedagog şi scriitor, sprijinit fiind de Andrei Şaguna, îşi adusese o
valoroasă contribuţie la ridicarea nivelului învăţământului primar în
Transilvania[11]. Membru al Astrei, Ioan Popea a fost totodată redactorul
periodicului ”Şcoala şi familia” şi autorul unei întregi colecţii de lucrări
literar-ştiinţifice cu conţinut pedagogic. Mama, Maria, născută Ciurcu,
aparţinea unei familii cu vaste ramificaţii în lumea intelectualităţii
ardelene, familie în care, conform confesiunilor Anei Voileanu “femeile erau cele mai bine cunoscute, despre
bărbaţi ştiindu-se mai puţine şi neînsemnate lucruri”[12].
În
mijlocul familiei, viitoarea pictoriţă primeşte o educaţie aleasă, dar mai cu
seama află o largă înţelegere, un constant sprijin pentru împlinirea
aspiraţiilor sale. Urmează modelul tatălui, care studiase la Leipzig,
înscriindu-se, în acelaşi oraş, la cursurile Şcolii Superioare de Fete unde , paralel
cu studiile de filologie modernă, îşi continuă preocupările legate de artă,
descoperindu-şi adevărata vocaţie.
Începe să ia lecţii de pictură mai întâi la München şi
Berlin şi apoi la Paris. La Academia Feminină de Artă din München, sub
îndrumarea unor proeminenţi pedagogi ai şcolii, ilustratorul Angelo Jank şi
pictorul Karl Jordan, execută primele studii de portret şi nud, de peisaj şi
pictură de gen. Seriozitatea şi disciplina studiului, temeinica stăpânire a
meşteşugului pictural, importanţa covârşitoare pe care de acum înainte o acordă
desenului, sunt doar câteva dintre ecourile influenţei şcolii germane, care se
vor face simţite în întreaga sa carieră artistică.
În anii uceniciei, cu deosebire în capitala Bavariei,
mişcarea artistică – extrem de complexă în primul deceniu al secolului –
trădează inexistenţa unei omogenităţi stilistice; manifestările încă frecvente
ale unui realism pictural impregnate de lirism, ca la Adolf Menzel, ecourile
unui postromantism idealist, simbolist şi mitologic, ca la Arnold Bocklin,
alături de naturalismul religios al lui Fritz Unde, cedează pe rând locul
aşa-zisului “impresionism german”[13]. Dominat de o notă dramatică, de un sentiment tragic,
prin preferinţa acordată subiectelor
epice, ca şi prin încercarea de a stabili un acord între realitatea vie
şi imaginaţia creatorului, prin rolul subordonator pe care ideea îl avea faţă
de imaginea artistică, acest curent rămâne în afara particularităţilor
fundamentale ale impresionismului francez. Apariţia secessionismului care se
împotriveşte convenţiilor academiste impune vădit o emulaţie creatoare în
rândurile tinerei generaţii de artişti.
Aflată la confluenţa unor atât de diverse orientări,
artista îşi îndreaptă atenţia la începuturile carierei, către experienţa
impresionistă, înclinând spre plein-air, spre notaţia directă şi spontană.
Stabilită la Paris, Elena Popea devine eleva lui Lucien Simon, artist ce îşi
câştigase reputaţia de interpret al pitorescului costumelor şi moravurilor.
Anii petrecuţi în preajma pictorului francez aveau să lase în formarea Elenei
Popea o puternică urmă. Acumularea unei noi experienţe artistice îşi arată
roadele în primele sale confruntări cu publicul, în 1905, când participă la
Expoziţia Naţională de la Sibiu[14] şi în 1908 când e prezentă la a şasea ediţie a Salonului
de toamnă de la Paris[15], preferinţele pictoriţei mergând spre portrete şi scene
de interior în care jocurile de reflexe şi transparenţele aduc o notă de
intimitate.
Tot în aceşti ani artista devine cunoscută publicului
românesc prin lucrări destinate unor edificii din Transilvania.[16] Icoanele concepute pentru biserica română unită din
Haţeg, ca şi portretele lui Simeon Balint şi Ioan Lăpădatu, executate pentru
sala festivă a Gimnaziului român din Braşov, fac dovada unei solide pregătiri
artistice şi a unei îndeajuns de temeinice stăpâniri a specificului fiecărui
gen de creaţie în parte[17].
În 1910 expune la Bucureşti în cadrul Salonului
“Tinerimii artistice” unde, alături de Camil Ressu şi Theodorescu-Sion, atrage
atenţia cronicarilor epocii[18]. Începând de acum, vreme de câţiva ani, se opreşte cu
stăruinţă asupra scenelor de interior în care răzbat ecourile impresionismului
münchenez, forţa de expresie fiind dată de faptul că pictura sa, sinceră, nu
arată excentricităţi sau ostentative preţiozităţi de factură. Interesată să
surprindă aspectele insolite ale unui mediu de viaţă, artista se concentrează
asupra redării materiei obiectelor, conferindu-le soliditate şi consistenţă. E
prezentă cu lucrări la saloanele Tinerimii artistice în 1911, 1914, 1915,
participă la expoziţia Cenaclului idealist în 1915 şi, în acelaşi an, la
Salonul artiştilor în viaţă. Prezenţa ei este remarcată în cronicile apărute în
perioadă în Viaţa românească[19], Transilvania[20], Revista noastră[21], Viitorul[22], Ilustraţiunea[23] şi Flacăra[24].
În 1916 participă, alături de alte opt pictoriţe, la
Salonul femeilor deschis în februarie la Ateneul Român. Influenţa şcolii
germane asupra stilul său e remarcată de critici, cu atât mai mult cu cât
lucrările celorlalte artiste mărturisesc despre pregătirea acestora în Italia
sau Franţa[25].
În anii războiului mondial trăieşte în refugiu pe
meleagurile Moldovei, la Bârlad, unde încearcă o grea piedere – moartea mamei
sale. Încheierea păcii o găseşte la Paris, revenită în atelierul lui Lucien
Simon. Sfera tematică a acestuia captează întreg interesul artistei. Bretania,
devenită cu vremea atât de familiară prin peisajele, tipurile umane şi
obiceiurile locului, îi impune Elenei Popea depăşirea cadrului strâmt de
subiecte pe care le îmbrăţişase până atunci. Dar dacă moravurile şi exotismul
locului precumpănesc la Simon, românca, dimpotrivă, arată o fermă dispoziţie
pentru subiectele populare, pentru scenele de gen, evitând posibilitatea de
parafrazare a subiectului. Realizează studii de portret şi compoziţie, schiţe
de peisaj; multe din aceste pânze vor fi trimise, la sfârşitul anului 1919, la
una din expoziţiile bucureştene. Tablourile au fost întâmpinate cu interes,
comentariile subliniind atât înrudirea spirituală cu Simon, cât şi caracterul
personal al interpretării[26].
Peisajul începe să capete pondere şi diversitate în
creaţia sa, meleagurile româneşti apărând tot mai des reprezentate. Începând
din 1920, o tensiune dramatică cuprinde treptat arta Elenei Popea. Selecţia de
lucrări prezentate la Tinerimea artistică şi în expoziţia deschisă în tovărăşia
Mariei Pillat-Brateş dezvăluie nelinişte dar şi o vigoare aproape neobişnuită
pentru o femeie[27]. Drumul ei în artă se află în pragul unei structurale
înnoiri, artista căutând să imprime pânzelor un ritm interior, mai aproape de
temperamentul şi sensibilitatea sa. Peisajele marine, imaginile de târguri
ardelene, interioarele de biserici, ceremoniile bretone sunt pictate cu o
surprinzătoare vivacitate aducând prin notaţia rapidă o transpunere personală a
motivelor. Scenele de muncă din viaţa ţăranilor ardeleni încep să fie
prezentate sub ceruri sfâşiate de furtuni. Aceleaşi elemente apar şi în
lucrările din Bretania: dezlănţuirea naturii, mişcarea învolburată a norilor,
constrastează cu scenele evocând procesiuni religioase, cu ritmul tărăgănat al
mulţimii. Ţesătura densă de linii care în ansamblul compoziţiei se întretaie,
întăreşte impresia generală de animaţie[28]. Artista stăpâneşte acum nu numai o tehnică ci şi un
limbaj mult mai nuanţat.
În februarie 1921, la Cluj, din iniţiativa mai multor
intelectuali, în frunte cu Emil Isac, se deschide Collegium Artificum
Transylvanicorum, cel dintâi salon de artă ardeleană, reprezentând încercarea
de a aduna într-o expoziţie pe cei mai însemnaţi artişti transilvăneni. Coriolan
Petreanu, apreciind însemnătatea acestui eveniment artistic, subliniază mai
târziu: “cele mai marcante
individualităţi s-au dovedit Aurel Popp şi Elena Popea”[29]. Tablourile expuse: “Pe plajă”, “Procesiuni bretone”,
“Bătrâne”, “Interiorul bisericii catolice”, denotă un temperament ce capătă
gravitate şi un desen sigur şi echilibrat.
În jurul anului 1922 se adânceşte apropierea de un
“cubism îmblânzit”, tablourile pictate în Sicilia, Spania şi Olanda vădind o
factură mai largă şi mai constructivă. În decembrie 1922 expune la Maison d’Art
împreună cu artistele pictoriţe şi sculptoriţe; în 1923, la Craiova, iar în
1925, la Galeria de artă românească veche şi modernă de la muzeul Jeu de Paume
de la Paris; e premiată la concursul Paillard; în septembrie e prezentă cu
lucrări la Sinaia, iar în noiembrie deschide o “personală” în sala Ileana de la
Cartea Românească. Prezenţele ei pe simeze suscită vii discuţii şi sunt
remarcate de toţi cronicarii de artă ai epocii. Anul 1925 înseamnă plenitudinea
puterii de creaţie a artistei. Modernitatea mijloacelor de expresie,
preocuparea vădită pentru geometrizarea formelor, folosirea culorii insistent
diluate, amintind de acuarelă, sunt caracteristicile peisajelor de la Bran,
marinelor, seriei de “Capete de copii”, chipurilor de ţărani ardeleni, ca şi
numeroaelor “Flori”. După cum remarca Ştefan Neniţescu, similitudinea creaţiei
sale cu cea a unor mari maeştri ai Apusului relevă apartenenţa artistei la “aceeaşi familie de spirite”[30]. Pronunţatul dinamism pictural transpare în pânzele de
după 1925, atunci când forţa artistică a Elenei Popea nu mai poate fi prinsă
într-o formulă şi nu mai poate fi supusă unor încercări de imitaţie. Acumulând,
pictoriţa parcurge dificilul drum al autodefinirii, al maturităţii artistice.
Expune enorm, în ţară şi străinătate, fiecare an reprezentând un zig-zag de
plecări şi reveniri în România. E prezentă la Bucureşti, Paris, Cluj, Londra,
Haga, Amsterdam, Bruxelles, Braşov, Varşovia, Oradea, Praga. Între 1926 şi 1940
se află în faţa publicului în 44 de expoziţii, dintre care 16 “personale”.
Organizarea de prezentări în ţară, după succesele obţinute în străinătate, are
semnificaţia unui fapt cultural care depăşeşte cadrul îngust al unui obişnuit
contact cu publicul. S-a vorbit atunci, avându-se în vedere aportul oamenilor
de cultură ardeleni la tezaurul românesc, despre un “energetism spiritual
transilvănean”, pe care pictoriţa, ca unul dintre cele mai viguroase talente
ale provinciei transcarpatice, este în stare să-l justifice integral. Înte pictorii
ardeleni, artista este “cel mai tipic
reprezentant al curentului postimpressionist, calitate ce-i defineşte rolul în
evoluţia picturii transilvănene”[31].
Mai mult ca oricând se constată în creaţia ei evidenţa
unor originale ecouri postimpresioniste, Elena Popea apelând, în ajutorul
naturii şi figurii, la reducţii stilistice şi sugestii de simbol. Noutatea
artei pictoriţei a surprins, distanţând-o de tiparele devenite prea obişnuite
pentru alţi artişti din generaţia sa, atât prin intensitatea expresiei, cât şi
prin variaţia tonalităţilor de lumină. Aceşti ani de meditaţie şi disciplinare
în ceea ce priveşte meşteşugul sunt hotărâtori: sobrietate şi elevaţie,
cerebralitate şi rafinament, la care se adaugă o adâncă nostalgie de pământul
românesc, devin atributele definitorii ale artei sale. În prefaţa catalogului
expoziţiei de la Ferme la Nuit, Elena Văcărescu, definind dominantele prin care
se impunea arta pictoriţei scrie: “Elena
Popea ne tălmăceşte chipul patriei sale depărtate, a cărei argilă caldă împrumută
paletei sale toată savoarea”[32].
Fină interpretă a peisajului ardelean, cu înţelegere
pentru om şi mediul lui, pictoriţa caută articularea de o perfectă ordine a
grupurilor de personaje din lumea satului (Grup de femei, Femei cu copil, Fata
cu doniţele), în care subliniază dinamica motivului fără a insista asupra
individualizării şi portretizării chipurilor. Aici e bine să amintim cuvântul
entuziast al lui Emil Isac cu prilejul deschiderii “personalei” de la Cluj, în
nov. 1928 :“Elena Popea este un produs al
vremii moderne, o artistă care aparţine artei universale, pentru că exprimă,
prin excelenţă, senzualismul artistic al poporului nostru, pasiunea fierbinte a
românului”[33].
Cu o nevoie, parcă, de a-şi primeni necontenit
impresiile, artista se îndreaptă mereu spre alte meleaguri, spre alte colţuri
de lume. De la peisajul olandez la cel spaniol, de la cel scandinav la cel
sicilian, uleiuri şi acuarele poartă aceeaşi unitate de stil. Elementele
naturii desprinse de contextul lor real, se recompun în forme noi de viaţă şi
mişcare. “Scenele olandeze”, lumina fântânilor italiene, atmosfera de toamnă
pariziană, peisajul arid al Spaniei, ca şi priveliştile româneşti (“Vederi din
Bran”, “Biserici din Câmpulung”, “Târg ardelean”) apar transfigurate în
compoziţiile sale.
În 1938 pictoriţa expune pentru prima dată un număr
impresionant de icoane. Cu aceste lucrări, în care stăruie ecourile lungilor
popasuri în aşezările greceşti de veche tradiţie bizantină, Popea încearcă o
experienţă nouă în evoluţia sa, fiind rezultatul apropierii de arta populară
transilvăneană, de particularităţile coloristice şi de expresie ale icoanelor
pe sticlă. Astfel, “Portretul de ţărancă”, existent azi în Muzeul de artă Cluj,
e conceput ca o veritabilă icoană pe sticlă. În 1940, în timpul ultimei
“personale” de la Dalles a pictoriţei, M. R. Paraschivescu sublinia :“Ceva stăruie colţuros şi abrupt în picture
sa, ceva de efort lung şi elaborat, care aminteşte de linia sobră şi trainică
pe care s-a mişcat gândirea Transilvaniei. Se face astfel că, sub sprinteneala
liniilor şi sub jocul vopselei, pictoriţa trădează o moştenire care se adună în
ea, din ţărâna şi cerul plumburiu al acestui pămînt. Icoanele ţărăneşti pe
sticlă, ciopliturile pălimarilor şi văpsitul străchinilor ardelene îşi capătă în
pictura Elenei Popea aşezarea cuvenită într-o ordine şi ierarhie a categoriilor
plasticei europene”[34].
După 1940 artista se retrage în sine, ajungând la o
stingere a “elanului culorii”. Tablourile “Peisaj marin” şi ”Natură moartă” cu
care participă la Salonul oficial din mai 1941, reproduc întocmai severitatea
cadrului ei de viaţă, o existenţă înconjurată de discreţie şi disciplină. Moare
la 19 iunie 1941, la Bucureşti, lăsând neîmplinit proiectul executării
iconostasului bisericii Sf. Nicolae din Braşov, pentru care înfăptuise la Atena
studii speciale de iconografie bizantină.
Despre Elena Popea se poate afirma, pe bună dreptate, ca
a construit prin arta sa o punte de legătură între creaţia naţională şi
climatul artistic occidental. Expoziţiile din Apus, bilanţuri parţiale ale
lungilor călătorii prin ţările Europei, Asiei şi Africii, incorporează dovezi
nedisimulate ale obârşiei sale, fiecare confruntare cu publicul străin fiind
precedată sau urmată de câte două, trei sau chiar patru expoziţii în ţară. Iată
de ce putem spune, alături de Aurel Cojan: “A
fost o personalitate singulară, complexă, care a adus un plus de rafinament în
arta noastră”[35], contribuind real
la întărirea internaţională a spiritualităţii româneşti.
Profesoara-
Raluca Ripan
Se naşte
la Iaşi, la 27 iunie 1894, într-o familie modestă. Tatăl, Constantin Ripan, mic
viticultor din Huşi, a fost inspector CFR. Mama, Maria Smaranda, născută
Sterian, provenea tot dintr-o familie de viticultori huşeni şi era absolventă a
şcolii profesionale de croitorie. Din nouă copii, câţi au avut soţii Ripan,
doar trei au trăit. Elena – fiica cea mai mare a urmat la Iaşi liceul
„Reuniunea femeilor române”, devenind profesoară de lucru manual. Constantin,
fiul cel mic a urmat liceul şi şcoala militară superioară, ajungând ofiţer.
Spre
deosebire de fraţii săi care au urmat în viaţă căile considerate cele mai
„normale”în epocă, Raluca, mijlocia, are o evoluţie aparte. După mărturiile
acesteia, părinţii s-au ocupat foarte mult de ei, mama, de o mare blândeţe,
satisfăcându-le capriciile copilăriei, iar tatăl, extrem de atent la educaţia
odraslelor, supraveghindu-i la efectuarea temelor şi imprimându-le simţul
ordinei şi al disciplinei.
Educaţia
primită de tânăra Raluca se încadrează în canoanele sfârşitului de veac: limbi
străine, muzică (fetele cântau la pian şi băiatul la vioară), grădinărit
(trandafirii erau pasiunea tatălui) şi cât mai multe lecturi. Îşi începe
studiile în 1902 la Scoala primară de fete nr. 3 din Iaşi, absolvind în 1906 cu
premiul întâi. După propria mărturie, nu îi plăcea să-şi nemulţumească părinţii
sau profesorii şi asta nu din obedienţă ci din mândrie – deoarece nu suporta să
fie dezaprobată.[36]
Între
1906 şi 1914 urmează Liceul „Oltea Doamna”din Iaşi şi se evidenţiază ca fiind
extrem de ambiţioasă şi muncitoare. Ambiţia e susţinută însă de inteligenţă,
eleva de pe atunci remarcându-se la disciplinele „ştiinţifice” – îi plăcea la
nebunie să rezolve probleme. „Toată
săptămâna stăteam peste carte şi citeam foarte mult. Îmi plăceau şi poeziile şi
pianul, iar duminica îmi permiteam un matineu”[37]
. Dar, pe lângă romanele din
„Biblioteque Rose”, tânăra preferă şi literatura ştiinţifico-fantastică, lucru
mai rar întâlnit la o fată.
Evocând
anii şcolii, Raluca Ripan, pe de o parte se autocaracterizează, pe de alta
prezintă şcoala şi epoca: „Liceul ieşean
unde am învăţat era un liceu de fete. Pe vremea aceea ele nu prea erau
îndemnate să tindă spre studii înalte, să-şi formeze o cultură generală, să se
pregătească pentru o profesiune. Cele mai multe urmau liceul pentru că aşa
cerea moda. Erau însă printre ele destule care doreau să devină ceva în viaţă,
să-şi deschidă calea spre o profesiune sau alta. Şi pentru aceste motive
învăţam, aş putea spune, cu dârzenie....Mi-aduc aminte, că pe vremea când eram
elevă, eram tare ambiţioasă. Voiam să fac singură totul, să mă descurc singură”[38].
Terminând
liceul se înscrie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene, unde
urmează, între 1914-1919 specialitatea îndrăgită încă de la început – chimia.
Deşi perioada studiilor a fost una extrem de grea – cea a primului război
mondial – formarea ei nu a avut de suferit – Iaşul era plin de nume sonore ale
ştiinţei româneşti: Petru Poni, Anastasie Obregia, Petre Bogdan – la chimie;
Dragomir Hurmuzescu – la fizică; Grigore Cobălcescu, Paul Bujor, Ion Borcea,
Ion Cantacuzino – la ştiinţe naturale; A. Myller, V. Vîlcovici, S. Sanielevici,
Dimitrie Pompeiu, O. Mayer – la matematică[39].
Calităţile
evidenţiate în şcoala primară şi liceu se accentuează în studenţie, ajutând-o
să se afirme şi să-şi definească liniile evoluţiei ulterioare, iar anii
petrecuţi în facultatea ieşeană o pregătesc nu numai ca viitor cercetător, ci
şi ca dascăl. Mărturiile studenţilor Ralucăi Ripan dau seamă asupra faptului că
aceasta a ştiut să aplice în viaţa de profesor toate comportamentele
remarcabile ale dascălilor săi, calităţile care ţin mai mult de om decât de
savant pe care, tânără fiind, le apreciase la profesorii săi : „Nimeni nu-i ştia de frică, dar toţi îi
purtau respect. ... profesorul Poni era un adevărat prieten al studenţilor.
Modestie, muncă, tăcere, iată firea lui; inteligenţă, memorie şi claritate,
iată mintea lui; patriotism şi bunătate, iată sufletul lui”[40]. „Obregia îşi apropia studenţii şi prin
pasiunea pentru ştiinţă pe care o răspândea în jurul său printr-o adevărată
contagiune”[41]. Un loc însemnat în pregătirea
chimistei îl ocupă Petre Bogdan, întors în 1915 în ţară din Germania,
specializat în chimie fizică – ramură inexistentă până atunci în România. De la
acesta Raluca Ripan dobândeşte pasiunea pentru experimente :„Laboratorul de chimie fizică era permanent
pus la dispoziţia studenţilor care puteau să lucreze aici nu numai când aveau
cursuri, ci oricând doreau” cât şi seriozitatea examinării „e necesar să vă cunoaşteţi forţele în orice
împrejurare, nici să le supraapreciaţi, nici să le subapreciaţi”[42]. Gheorghe
Spacu (1883-1955), cel mai tânăr dintre profesorii ieşeni, este cel care i-a
influenţat cel mai mult cursul ulterior al vieţii. Asistent la catedra de
mineralogie şi petrografie, se distinsese prin studii temeinice la Viena şi
Berlin. În 1916 devenea al doilea doctor în chimie din România şi era numit
conferenţiar la specializarea chimie minerală[43].
Raluca Ripan obţine în iunie 1919 licenţa în chimie.
Datorită calităţilor dovedite în facultate şi calificativelor superioare
obţinute la examene şi laboratoare, în octombrie 1919 e angajată preparator la
laboratorul de chimie minerală şi asistentă la laboratorul de chimie fizică. Terminarea
războiului şi unirea Transilvaniei cu patria, aduc Clujul în atenţia vârfurilor
intelectualităţii ca cel mai nou centru universitar românesc. Spiritul inovator
şi ştiinţific, bazat pe o deplină libertate de iniţiativă a făcut ca mulţi
intelectuali să-şi ofere serviciile în sprijinul noii Alma Mater. Recrutarea
cadrelor didactice s-a efectuat de către P.Poni, G. Ţiţeica, L. Mrazec.
Profesorul Poni îl recomandă pe Gheorghe Spacu pentru catedra de chimie
organică şi analitică, iar acesta e angajat ca profesor agregat în 1919 şi titularizat
în 1923. Tinereţea petrecută de Gheorghe Spacu în mediile ardeleneşti de la
Viena şi Berlin ca şi oportunităţile de cercetare pe care le oferea
Transilvania, prin bogatele sale zăcăminte de neferoase l-au făcut pe acesta să
accepte mutarea la Cluj şi să o convingă pe asistenta sa să se transfere şi ea
în inima Ardealului. La propunerea lui Spacu, tot profesorul Poni o cere ca
asistentă pe Raluca Ripan- în octombrie 1920 aceasta e transferată ca şef de
lucrări la laboratorul de chimie anorganică. „Deşi moldoveancă, Raluca Ripan s-a rupt de Iaşul natal, stabilindu-se
în Ardealul de curând alipit. Transplantarea aceasta a fost atât de completă şi
de reuşită încât pentru cei mai mulţi dintre noi ea este şi rămâne exponentul
cel mai proeminent al culturii ardeleneşti”.[44]
Se cuvine să amintim aici şi faptul că tânăra Ripan era
una dintre cele mai raţionale feministe ale epocii. Cu o educaţie liberală,
neinhibată din cauza feminităţii sale, considerând cariera o şansă de împlinire
în viaţă ca individ autonom nu un „plus”
pe piaţa maritală, ea vede în mutarea la Cluj o şansă enormă de afirmare ca
cercetător şi profesor. Laboratoarele nou înfiinţate, comenzile pentru
aparatură de nouă generaţie, minele de neferoase şi întreprinderile mari şi
mici de prelucrare a metalelor, alături, de ce să ascundem, de oportunităăţi de
înaintare în cariera didactică şi de cercertare, reprezintă, fără doar şi
poate, o ofertă tentantă pentru o persoană ambiţioasă. „Bazată întotdeauna pe o documentare completă....a pus entuziasm în acceptarea
noului, făcând uz de metode moderne de cercetare şi adoptând cu încredere
concepţii noi în interpretarea rezultatelor”[45]. În 1922 susţine la Cluj teza cu tema
„Aminele duble corespunzând sulfaţilor dubli din seria magneziană”[46]
şi obţine doctoratul în chimia anorganică, cu menţiunea „Summa cum laudae”. A
fost prima femeie din România doctor în ştiinţe chimice.
Activitatea de cercetare a mers în paralel cu o susţinută
muncă didactică: şef de lucrări (1920-1931) la laboratorul de chimie analitică,
anorganică şi alimentară; asistentă de chimie (1921-1926) la Academia de studii
comerciale şi industriale, primind, conform certificatului din 1926 „vii
mulţumiri pentru bunele servicii ce le-a adus în acest timp învăţământului din
această academie”; conferenţiară suplinitoare (1925-1927) la Facultatea de
Medicină şi Farmacie – cursul de chimie analitică; conferenţiar suplinitor
(1926-1927) şi definitiv, începând cu 1931, la chimie alimentară; conferenţiar
la chimie anorganică (1929-1931) şi chimie generală (1938-1941). La 1 iulie
1930 este abilitată „docentă în chimie”, specialitatea chimie analitică la
Facultatea de ştiinţe Cluj pe baza lucrării originale
mai ample decât teza de doctorat „Cercetări asupra cianaţilor”. Cursurile sale,
elaborate şi predate la un nivel ştiinţific superior, captivează întotdeauna
interesul auditoriului, iar lucrările de laborator şi cercetare sunt unanim
recunoscute pentru valoarea lor ştiinţifică. „A ghidat lucrările a numeroase serii de studenţi şi, absolut
remarcabil, a efectuat personal, cot la cot cu colaboratorii şi elevii săi
lucrările care i-au consolidat reputaţia, unanim recunoscută, de profesor şi
savant”[47].
Anii de refugiu (1940-1945) a Facultăţii de Ştiinţe
clujene la Timişoara pun în evidenţă calităţile de organizator, îndrumător şi
conducător ale chimistei. Sub directa sa dirijare şi cu participarea sa
consecventă se reuşeşte începerea normală şi la timp a cursurilor si lucrărilor
de laborator cu studenţii. Cu toate condiţiile dificile nu se renunţă nici la
cercetarea ştiinţifică: „Laboratorul de anorganică a fost instalat la
etajul trei din palatul poştei(...) în opt camere mici, laboratoare de
cercetări şi două săli mari, laboratoare pentru studenţi(...) în decursul celor
cinci ani de refugiu activitatea didactică s-a desfăşurat normal şi paralel cu
ea, activitatea ştiinţifică(...) au început lucrările de doctorat. Parte din
doctoranzi au fost supuşi examenului şi promovaţi doctori”[48].
La 1 octombrie 1942, în conformitate cu legea
învăţământului superior, Raluca Ripan este numită profesor universitar titular:
„Pregătirea teoretică cât şi activitatea
valoroasă ştiinţifică o îndreptăţesc cu totul la ocuparea catedrei de chimie
anorganică şi analitică vacantă de la Facultatea de ştiinţe Cluj-Sibiu”[49], fiind prima femeie din România care
accede la acest titlu.
Perioada imediat următoare întoarcerii Universităţii din
refugiu, extrem de dificilă, cerând mult devotament şi pasiune pentru asemenea
munci, e elocvent prezentată de profesorul Candin Liteanu: „în 1945 catedra revine la Cluj. Aici ne
aştepta o muncă grea: reorganizarea laboratoarelor prin reparaţii capitale.
Timp de două luni totul a fost mutat din loc. În mijlocul colaboratorilor şi
alături de ei profesoara desfăşura aceeaşi muncă....îmbrăcată cu paltonul
rămânea ceasuri întregi la lucru după program pentru inventarul chimicalelor
într-un depozit umed la o temperatură glacială....Toate acestea le făcea nu
numai pentru încurajarea celorlalţi, dar şi dintr-un robust optimism, care a
caracterizat-o întotdeauna”[50]. Vicisitudinile care traversează epoca
parcă o îndârjesc şi mai mult, obligând-o la o severă împărţire a timpului
pentru profesiune, conducere, autoperfecţionare, activităţi obşteşti. Nu îşi
neglijat niciodată obligaţiile şi nu îşi slăbeşte interesul pentru documentare,
timpul acordat pregătirii profesionale considerându-l ceva firesc şi
folosindu-l cu maximă economie.
După transferarea profesorului Gheorghe Spacu la Bucureşti, în toamna lui
1940, Raluca Ripan devine îndrumătoarea catedrei de chimie anorganică şi
analitică. După reforma învăţământului din 1948, secţia de chimie a Facultăţii
de ştiinţe se transformă în Facultatea de chimie, primii şefi de catedră fiind
Constantin Macarovici, la chimie generală, Ioan Tănăsescu, la chimie organică
şi Raluca Ripan (prima femeie şef de catedră), la chimie anorganică şi
analitică. La 15 ianuarie 1949 catedra se scindează, profesoara rămânând la
conducerea catedrei de anorganică. În 1951 înfiinţează primul cerc ştiinţific
pe Universitate. „A fost printre primii
care au folosit noi metode didactice în învăţământul superior. A transformat
orele de curs în adevărate ore de seminar, vii, la care studenţii participau
prin discuţii animate, bazate pe documentare bibliografică. A avut curajul să
îi obişnuiască să recurgă la surse diferite şi să nu se limiteze doar la litera
unui curs”[51].
După cum o caracteriza unul dintre foştii studenţi,
reprezenta imaginea profesorului ideal: „A
fost pentru noi studenţii o probă fericită aceea de a trece examenul unei
confruntări gândite cu imaginea reală a profesorilor noştri. Veneam însă cu o
imagine ideală, iar confruntarea cu realitatea avea să fie întotdeauna în
favoarea imaginii reale”[52].
În sala de curs se impune atât prin ţinuta academică, cât şi prin înfăţişarea
plăcută. Statura înaltă, figura senină, ochii vii, zâmbetul permanent – asupra
căruia dau mărturie, atât amintirile studenţilor, cât şi numeroasele fotografii
ale profesoarei – cursurile predate liber,
urmărind mereu un mod de expunere cât mai accesibil, oferă studenţilor un
exemplu de ţinută intelectuală. Profesoară exigentă şi în acelaşi timp
binevoitoare, asociază cu măiestrie rigoarea şi bunătatea în toate
manifestările sale. Îşi cunoşte studenţii şi dincolo de sala de curs, îi
vizitează în cămine, îi susţine în toate ocaziile, atrăgându-şi respectul şi
încrederea lor. Discuţiile sunt animate şi interesante şi, mai mult decât
orice, ştie a găsi momentul oportun pentru a dojeni, folosind o fină ironie,
mult mai eficace decât o remarcă severă. Aşa cum o caracteriza Gheoghe Pascu :
„a iubit tineretul cu iubirea omului de
ştiinţă”[53].
Îndeplineşte funcţia, rar acordată unei femei, de rector
al Universităţii „Victor Babeş” Cluj, în cea mai neagră perioadă postbelică:
1952-1956. După cum mărturisea, la început a avut ezitări: „La numirea ca rector am avut un moment de
panică. Pentru că anumite procese mintale m-au condus spre vârfurile a ceea ce
înseamnă a fi organizator a unei instituţii ca Universitatea. Mi-a fost teamă”[54]. Este o formulare ambiguă,”teama” de
care vorbeşte fiind de fapt legată de perioada epurărilor politice, atunci când
mulţi profesori şi angajaţi sunt îndepărtaţi din Alma Mater.[55]Raluca
Ripan consideră că „misiunea rectorului” este de a asigura asemenea condiţii
încât tinerii să poată să se perfecţioneze atât în activitatea ştiinţifică cât
şi în cea didactică, pregătirea competentă a studenţilor pentru viitoarea lor
profesiune ducând la ridicarea prestigiului Universităţii. Surplusul de afecţiune,
datorat faptului că nu a avut copii, îl dirijează spre studenţii săi, iar
mărturiile tuturor celor care, tineri fiind, i s-au aflat în preajmă, confirmă
acest lucru.
Concepţia sa asupra cercetării şi incontestabila calitate
a lucrărilor publicate fac să fie aleasă, la 2 noiembrie 1948, membru titular
al Academiei Române. Este, din nou, „prima femeie din România” care obţine
această titulatură. Cea dintâi sarcină pe care şi-o asumă în această postură,
este de mari proporţii. Odată cu înfiinţarea, în august 1949, a filialei Cluj a
Academiei Române, se pune problema apariţiei unui Institut de chimie cu
personal numeros şi local propriu. Marşând în faţa autorităţilor pe ideea
punerii cercetării în slujba „idealurilor muncitoreşti” şi speculând, până la urmă,
interesul acestora faţă de creşterea procentului de aur obţinut din minereul
aurifer, Raluca Ripan se zbate, solicită, perseverează şi obţine fondurile
necesare înzestrării şi dotării, de la început, a instituţiei cu tot aparatajul
necesar laboratoarelor pentru un număr de 23 de cercetători, câţi sunt la
început, în 1951. Acest lucru permite crearea unor laboratoare de radiochimie,
şi abordarea unor probleme relativ noi – utilizarea izotopilor radioactivi în
cercetarea chimică.
Activitatea este legată, conform proiectului de
înfiinţare, de producţia industrială, institutul colaborând cu Combinatul
metalurgic Baia Mare, Combinatul siderurugic Hunedoara, Uzinele Carbochim,
Armătura, Industria sârmei, fabricile „Iris” şi „Terapia”, Înterprinderile
miniere Baia de Arieş sau Trustul aurului de la Brad- certificatele de autor şi
brevetele de inventator obţinute de colectivele institutului stau mărturie
acestor activităţi[56].
La 18 ianuarie 1957 este aleasă preşedinte a Filialei
Cluj a Academiei Române. „Sunt cunoscute
frământările ei pentru bunul mers al institutelor de cercetări, patronate de
Filială, fie că e vorba de chimie, matematică, lingvistică, istorie, ştiinţe
sociale, de centrul de bilologie sau de institutul de medicină. Faţă de toate
şi de fiecare în parte manifestă grija pentru activitatea lor ştiinţifică,
pentru relaţiile între oameni, pentru introducerea unui spirit academic de
muncă”[57].
Creaţia de suflet pentru academiciană este, în acea
perioadă, ridicarea bibliotecii Filialei Academiei din Cluj. Ideea îi aparţine
academicianului David Prodan care salvase din albia Târnavei rămăşiţele
Bibliotecii Centrale din Blaj şi căuta pentru preţioasele cărţi un adăpost
ferit de „mânia proletară”. Faptul că noua nomenclatură manifestă faţă de
Academie un oarecare respect, îl duce la ideea de a reuni fondurile
confesionale române şi maghiare (acestea din urmă donate aceleiaşi instituţii
tocmai pentru a fi salvate de la distrugere) într-o bibliotecă aflată sub
patronaj academic. Necesitatea construirii unui local propriu pentru bibliotecă
„impusă de profilul şi rolul acestei
instituţii privind păstrarea şi valorificarea în condiţii cât mai bune în
interesul ştiinţei şi al învăţământului, ca şi al culturii, a bogatului fond de
documente, de cărţi şi periodice, care se află în prezent în această biblotecă”[58]e
asumată de Raluca Ripan care îşi foloseşte prestigiul ştiinţific şi, mai ales,
influenţa politică, în slujba acestui demers. Folosind, poate pentru singura
dată într-un sens benefic, modelul sovietic al Academiei de la Moscova care,
printr-o mişcare asemănătoare, salvase de la distrugere preţioase fonduri
particulare sau instituţionale de carte, academiciana solicită şi reuşeşte să
obţină acordul autorităţilor pentru construirea unui nou local de bibliotecă în
Cluj. Stilul său de conducere, ataşamentul faţă de instituţiile aflate în
subordinea sa şi personalul acestora este evocat şi de academiceanu Ilie
Murgulescu : „I-am fost elev şi mai
târziu, coleg. Am învăţat multe de la ea, în primul rând metode de a lucra. Meticulozitatea,
răbdarea şi tenacitatea în urmărirea adevărului ştiinţific, măsura şi
ponderarea în judecarea oamenilor şi situaţiilor, sunt doar câteva atribute
atunci când vorbesc de ea”[59].
Conform mărturiilor celor care au cunoscut-o, era sociabilă, spirituală şi comunicativă, tachina fără răutate şi
îi plăcea să audă un cuvânt de spirit sau o glumă bună, atmosfera creată în
jurul ei fiind cât se poate de agreabilă. Aceste remarcabile calităţi de om,
alături de neştirbitul său prestigiu profesional au ajutat-o să obţină din
partea conducerii de partid şi a conducerii Academiei fonduri generoase pentru
instituţiile clujene.
După mărturiile apropiaţilor în seama cărora a rămas
arhiva sa personală, s-a folosit de poziţia sa în structurile politice (deputat
în Sfatul Orăşenesc Cluj în 1950, deputat în M.A.N. în 1952, circumscripţia
Beclean şi în 1965, circumscripţia Lechinţa şi membră a Prezidiului M.A.N. )
pentru a-i ajuta pe cei pe care îi reprezenta. În relaţiile cu ţăranii a ştiut
să-şi dezvăluie calităţile de om interesându-se, real, de viaţa acestora, de necazurile şi greutăţile lor, de copii
etc., cu unii dintre ei rămânând în legătură până la sfârşitul vieţii,
vizitându-i acasă în familie, introducându-i în clinici când a fost nevoie,
sfătuindu-i şi ajutându-i în privinţa viitorului copiilor lor[60].
A fost şi o feministă convinsă. Încă din 1921 este membră
activă şi participă efectiv la conducerea unor societăţi feminine din Cluj[61],
rămânând până în 1940 vicepreşedintă şi apoi preşedintă a „Asociaţiei pentru protecţia
studentelor”. Face parte şi din „Gruparea Femeilor Române”, organizaţie ce
luptă pentru egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii[62],
convinsă fiind de necesitatea integrării lor în orice tip de activitate şi în
acelaşi timp solicitând pentru ele drept de pregătire şi perfecţionare
permanentă. Din acest punct de vedere se poate spune despre ea că este nu numai
un teoretician al feminismului la noi, ci şi un exemplu viu asupra
posibilităţilor de afirmare feminină.
Nu putem încheia acest expozeu al vieţii sale fără a ne
opri asupra recunoaşterii internaţionale pe care a avut-o. Lucrările sale au
fost cunoscute în întreaga lume a specialiştilor chimişti; perioada de
deschidere politică a anilor 60 a facilitat invitarea ei la numeroase congrese
şi simpozioane în Portugalia, Franţa, Germania, Canada, Anglia, S.U.A., Suedia,
Austria, U.R.S.S., Japonia, China, Italia, Polonia şi Cehoslovacia. A fost
aleasă membră de onoare a numeroase societăţi de chimie din lume şi a primit
titlul de doctor honoris causa al universităţii din Torun. Relaţiile de
adevărată prietenie, nu doar de colaborare ştiinţifică pe care le-a avut cu
cercetători din alte ţări sunt bogat ilustrate de numeroasele scrisori pe care
le primea de la aceştia[63].
Mişcătoare şi în acelaşi timp extrem de elocvente în acest sens sunt rândurile
primite de la profesorul August Swinarki
în numele institutului de chimie al universităţii toruneze: „Vă prezint cele mai bune urări de lungă
activitate cu ocazia aniversării ce celebraţi în 1974 [80 de ani]. Noi suntem foarte mândri, doamnă, că titlul
de doctor honoris causa vă este oferit de universitatea noastră şi că
dumneavoastră sunteţi a noastră”[64].
Raluca Ripan s-a stins din viaţă în decembrie 1975,
lăsând în urmă instituţii, oameni pe care i-a format şi idei de o
incontestabilă valoare. Pasionată, neobosită, inepuizabilă, dinamică şi
entuziastă, a văzut în munca neîntreruptă o necesitate vitală. Prin ce a clădit
în cursul vieţii sale se poate spune că a făcut „şcoală” în chimia românească
şi că a fost o personalitate în
adevăratul sens al cuvântului.
Cercetătoarea-Zsófia Torma
Se naşte la Cristeștii Ciceului (jud. Bistrița-Năsăud), la 27 septembrie 1832, într-o famile nobiliară cu o vocaţie intelectuală accentuată şi creşte într-un mediu în care interesul pentru istorie în general şi antichitate în special era cotidian. Despre mama sa, Jozefa Daniel, se ştie doar că provenea dintr-o familie din zonă. Tatăl, József Torma, născut la Dej, pasionat de arheologie, făcuse, împreună cu Miklos Bandi, cercetări în tabăra fortificată romană de la Ilișua în perioada 1826-1829 , iar fratele mai mare, Károly Torma, colaborator al lui Theodore Mommsen, membru al Academiei Maghiare, era cel care înfiinţase Muzeul antichităților dacice de la Aquincum (Buda veche). Crescută într-un mediu propice cercetării, biblioteca familiei Torma fiind celebră în epocă, Zsófia se arată de mică interesată de foarte multe domenii: botanică, geologie, paleontologie, etnografie şi, bineînţeles, arheologie. Dupa moartea tatălui său, survenită în 1861, părăseşte locuința părintească pentru a se muta în casa surorii sale din Peștișu Mic stabilindu-se mai târziu definitiv la Orăștie. După cum arată documentele conţinute de fondul familial Torma[65], se integrează în viața intelectuală şi socială a orașului care în acel timp era marcat de un interes deosebit pentru trecutul istoric. La 15 februarie 1868 este primită în Societatea de geografie a patriei maghiare, instituţia acordându-i Zsófiei Torma un certificatde membru[66]. Aflat la curent cu descoperirile tinerei, secretarul general al Congresului Internațional de Arheologie Preistorică și Antropologie, Flóris Rómer, o sfătuiește să adune date asupra habitaturilor preistorice ale zonei, pentru a participa cu o comunicare asupra acestora la al VIII-lea Congres de la Budapesta[67]. În urma acestui impuls, Zsófia Torma începe cercetări arheologice în toamna anului 1875 la Turdaș, primul și cel mai bogat sit arheologic descoperit pe valea Mureșului, urmând ca anul următor să studieze și stațiunile din zona Nandru Vale. Astfel, la 11 iunie, ziarul Magyar Polgár din Cluj menționează continuarea cercetărilor, precum și faptul că există câteva mii de piese extrem de interesante în colecția de antichități a cercetătoarei.[68] Fratele său o susţine financiar în continuarea cercetărilor de teren printr-o donaţie făcută după vânzarea conacului şi domeniului Torma către Fondul şcolar din Năsăud. În 1879, publică la Cluj rezultatele arheologice din așezările de la: Turdaș, Josani, Valea Nandrului, Nandru, Peștera de la Nandru, Cârjiți, Geoagiu de Jos, Coldău, Zársvo, Hunedoara, Găunoasa și Arănieș; susținând ca analiza etnografică demonstrează, prin semnele de pe ceramică, continuitatea, transmiterea și perpetuarea acestora din neolitic până în contemporaneitate[69].
O regăsim în 1880
ca membru fondator al Hunyadvármegyei történelmi és régészeti
társulat (Societatea de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara),
al cărei scop declarat în documentul de înfiinţare era “cercetarea științifică a trecutului și a tradițiilor, protecția
monumentelor istorice şi promovarea prieteniei între popoare”[70]. În iunie îi apare în “Erdélyi Muzeum” articolul
referitor la complexul de peșteri de la Nandru, cu punctele: Dealul Peșetrii
(la vest), Dealul Rușchii (mai la vest de Dealul Peșterii), La Groape (în
partea inferioară a Dealului Rușchii), La Piatra cu lapte (în partea superioară
a Dealului Rușchii) și peștera vis-a-vis de Dealul Petricelei[71]. Deşi studiile sale nu au fost iniţial privite cu
seriozitatea cuvenită de lumea ştiinţifică a epocii, datorită faptului că era
femeie, apariţie exotică într-un mediu considerat masculin prin excelenţă,
participarea sa la a XI-a reuniune generală a Societății germane de
antropologie (Gesellschaft für Anthropologie, Ethnologie und Urgeschichte), ținută la Berlin în august acelaşi
an, unde s-a alăturat altor 470 de participanți (261 din Berlin, 175 din restul
Germaniei și 34 din afara Germaniei: 15 din Austria, nouă din țările
scandinave, și doi din Rusia, Grecia, Egipt și Japonia, câte 1 din Anglia și
America), şi unde se întâlnește cu
cercetători în arheologia preistorică (A. Voss, R. Virchow și H. Schliemann) o
face cunoscută şi respectată în breaslă. Cum discuțiile purtate aici cu alţi
arheologi duc la concluzia că populațiile neolitice cunoşteau scrierea, se
propune descifrarea semnelor acesteia[72].
Începutul deceniului nouă al secolului
este perioada de recunoaştere internaţională a Zsófiei Torma ca cercetătoare de calibru şi autoritate în domeniul
preistoriei. Heinrich şi Sophie Schliemann îi devin prieteni apropiaţi[73], iar enorma cantitate de corespondenţă (peste 300 de
scrisori primite[74]) purtată cu somităţi ale lumii academice precum Eduard
Sayce, profesorul de la Oxford F. Haverfield, cu praghezul Julius Jung, cu
berlinezii Albert Voss şi Eduard Krause, cu vienezul M. Munch, cu munchenezii
Johannes Ranke şi Paul Reinecke dovedesc seriozitatea şi profesionalismul
abordărilor ştiinţifice ale cercetătoarei.
Într-o moțiune din 13 iulie 1881[75] adresată Societății de Istorie și Arheologie a
Comitatului Hunedoara propune reînceperea săpăturilor sistematice la
Sarmizegetusa, în credința că prin descrierea scrierii dacice s-ar putea
rezolva traducerea inscripțiilor din Troia care rămăseseră netraduse. În anul
următor publică mai multe studii și comunicări reunite sub titlul "Despre
istoria străveche a cetății Hunedoarei" (prima, susținută în 1880 în
Adunarea Generală a Societății, referitoare la al XI-lea Congres german de
antropologie, ținut la Berlin în 5-12 august; a doua, prezentată în acelaşi
for, la 29 mai 1881, se axează pe notițele ordonate ale pieselor de la Turdaș
și Nandru; a treia- moțiunea din 13 iulie 1882 - în care afirmă că cetatea
Sarmizegetusa este ridicată de sarmaţi şi a patra comunicare, prezentată la 20
august 1881, în ședința comitetului director de la Simeria- asupra aceluiaşi
subiect). Publică în A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat
Évkönyve, Raportul de la cel de-al XIII-lea Congres al antropologilor
germani, din 14-17 august 1882, ținut la Frankfurt pe Main, unde afirmă că
"Acum se poate constata cu
certitudine că locuitorii traco-daci ai patriei noastre au fost locuitori ai
acesteia în același timp cu romanii"[76]. Autoarea confirmă presupunerea lui Herodot asupra originii
străvechilor locuitori ai Transilvaniei cum că ar fi aparținut populației
tracice: "De aceea, originea tracică
a dacilor și a geților este neîndoielnică".
La 6 iunie 1891, semnează la Cluj contractul
prin care vinde și împroprietărește colecția ei[77], Societății Muzeului Ardelean, conform
unei înțelegeri anterioare.[78]
În timpul vieții Zsófiei Torma, Orăștia devine un centru vizitat de arheologii Europei. Alexander Voss[79] soseşte în Transilvania pentru a cerceta la fața locului așezările unde ea făcuse săpături, precum și muzeul din Orăștie; atât el cât și Oskar Tischler, mai târziu, vorbesc cu cel mai mare respect despre bogăția colecției și competența Zsófiei Torma[80]. P. Reinecke, la îndemnul lui J. Ranke, vizitează şi el de două ori orașul (1893, 1896), iar Rudolf Virchow, fondatorul Societăţii Internaţionale de Antropologie, Etnologie şi Preistorie, participând la festivitatea dedicată memoriei lui Honterus la Brașov în 1898, profită de ocazie și vine în Orăștie pentru a se întâlni cu Zsófia Torma și a vedea situl de la Turdaș.[81]
În timpul vieții Zsófiei Torma, Orăștia devine un centru vizitat de arheologii Europei. Alexander Voss[79] soseşte în Transilvania pentru a cerceta la fața locului așezările unde ea făcuse săpături, precum și muzeul din Orăștie; atât el cât și Oskar Tischler, mai târziu, vorbesc cu cel mai mare respect despre bogăția colecției și competența Zsófiei Torma[80]. P. Reinecke, la îndemnul lui J. Ranke, vizitează şi el de două ori orașul (1893, 1896), iar Rudolf Virchow, fondatorul Societăţii Internaţionale de Antropologie, Etnologie şi Preistorie, participând la festivitatea dedicată memoriei lui Honterus la Brașov în 1898, profită de ocazie și vine în Orăștie pentru a se întâlni cu Zsófia Torma și a vedea situl de la Turdaș.[81]
Având ca punct de plecare
studiul etnografiei, publică la Dej o lucrare asupra menţinerii elementelor de
cult mult timp după ce miturile şi-au pierdut caracterul sacral, pornind de la
motivele ornamentale existente în toate culturile (spirala, motivul solar,
roata, şarpele).
Pentru meritele științifice deosebite, la 24 mai 1899, Catedra de Filosofie a Universității Maghiare de Științe Franz Joseph din Cluj, îi acordă diploma de onoare cu titlul: Doctor în Filosofie Honoris Causa, Zsófia Torma fiind prima femeie care primește această distincție din partea universității regale .[82] În 6 noiembrie 1899, trimite o scrisoare membrilor Societății de Istorie și Arheologie din Comitatul Hunedoara care o felicitaseră pentru titlu, în care le mulţumeşte pentru susţinerea pe care a primit-o din partea lor de-a lungul activităţii sale[83].
Se stinge din viață subit, la 14 noiembrie 1899, la locuința sa din Orăștie, în urma unui stop cardiac. Necrologul scris de Antal Hermann o numeşte, conform uzanţelor epocii, “Pallas Atena a ştiinţei maghiare” şi “Ioana d’Arc a arheologiei ardelene”, dar în cazul său comparaţiile sunt cât se poate de îndreptăţite[84].
Pentru meritele științifice deosebite, la 24 mai 1899, Catedra de Filosofie a Universității Maghiare de Științe Franz Joseph din Cluj, îi acordă diploma de onoare cu titlul: Doctor în Filosofie Honoris Causa, Zsófia Torma fiind prima femeie care primește această distincție din partea universității regale .[82] În 6 noiembrie 1899, trimite o scrisoare membrilor Societății de Istorie și Arheologie din Comitatul Hunedoara care o felicitaseră pentru titlu, în care le mulţumeşte pentru susţinerea pe care a primit-o din partea lor de-a lungul activităţii sale[83].
Se stinge din viață subit, la 14 noiembrie 1899, la locuința sa din Orăștie, în urma unui stop cardiac. Necrologul scris de Antal Hermann o numeşte, conform uzanţelor epocii, “Pallas Atena a ştiinţei maghiare” şi “Ioana d’Arc a arheologiei ardelene”, dar în cazul său comparaţiile sunt cât se poate de îndreptăţite[84].
Vastul şi eclecticul fond de
documente (caiete de însemnări, jurnale de şantier, corespondenţă ) înfăţişează
posterităţii o persoană cultă (scrisorile sale sunt în maghiară şi germană,[85] iar traducerile din autorii antici sunt
făcute din latină şi greacă), având cunoştinţe enciclopedice deşi fusese
autodidactă, mişcându-se, la început datorită originii sale nobiliare, apoi
datorită faimei ştiinţifice pe care o dobândeşte, în cele mai diverse cercuri
sociale şi intelectuale, ambiţioasă în cel mai bun sens al cuvântului,
altruistă (deşi nu s-a căsătorit a înfiat doi copii) care şi-a dedicat întreaga
viaţă şi avere ştiinţei.
Feminista -Marie Stritt
Născută la Sighişoara, la 18 februarie 1855, în
familia landesadvokatului și
deputatului în Reichstag-ul austriac Joseph Martin Bacon (1820-1885) și Theresei Bacon, Marie a fost
prima din cei zece copii ai acestora. Asemeni surorii sale, Marie urmează clasele primare şi secundare
la Şcoala evanghelică de fete din Sighişoara, ca mai apoi, în 1873, să
părăsească oraşul natal, pentru a urma cursuri de actorie la Theaterhochschule (Şcoala superioară de artă dramatică) din Viena. La încheierea cursurilor, în 1877, este angajată la Badisches
Theater din Karlsruhe. În 1880 se căsătoreşte cu tenorul Albert Stritt, tânăra
familie dobândind, în 1883 şi 1885 doi urmaşi. Nefiind o artistă de primă mână
şi având preocupări ce vizau domeniul politic, se retrage de pe scenă în 1889
și se stabilește la Dresda.
Familia din care provenea Marie nu era una comună.
Tatăl, pasionat de arheologie şi etnografie, colecționar de obiecte arheologice
transilvănene, este cel care le insuflă copiilor interesul pentru istoria
regiunii natale, artefactele aflate în posesia familiei Bacon reprezentând baza
colecţiei Muzeului de istorie din Sighișoara (numit atunci Alt-Schäßburg,
„Sighișoara veche”), fondat în 1899 de Josef, şi al cărui conservator acesta a
rămas zeci de ani. În afară de acesta, Josef a mai fost inițiatorul a două
muzee din Sighișoara: Muzeul de Igienă și Muzeul Săsesc.
Unul dintre frații mai mici, Dr. Josef
Bacon a fost, între 1883
şi 1925 doctorul oficial (Stadtphysicus)
al orașului Sighișoara. În această calitate a contribuit esențial la modernizarea
sanitară a orașului, fiind inițiatorul construirii unui sistem de conducte de
apă potabilă, a unui spital pentru bolile epidemice, a controlului alimentelor,
a unei case de ajutor social pentru argați și a unui ambulatoriu pentru
bolnavii de tuberculoză[86].
Mama, Therese Bacon, născută Wenrich, una din
primele activiste pentru drepturile femeilor din Transilvania, fondase o
Asociație pentru educarea femeilor în Sighișoara, “un coşmar pentru unii bărbaţi saşi, mai ales din Sibiu, care a durat
ani de zile”[87]. Activă pe plan feminist când încă nici
nu exista o astfel de mișcare în forme organizate, mama a fost aceea care a
introdus-o pe Marie în mișcarea feministă la începutul anilor 1890. Articolul
său, "Die Frauenfrage in Schäßburg" , apărut în
"Siebenbürgisch-Deutschen Tageblatt" declanşează o vie polemică în
comunitatea săsească a vremii.
Marie ia contact cu activismul pentru drepturile
femeilor, angajându-se tot mai mult în mișcarea feministă . Autodidactă, cere
fratelui rămas la Sighişoara tomuri din biblioteca juridică a tatălui, şi se
instruieşte cât poate mai mult în acest domeniu.
Opera Mariei Stritt cuprinde cinci
lucrări de sine stătătoare, publicate la Berlin sau Dresda între 1891 şi 1894: Häusliche
Knabenerziehung, (Educația de familie a băieților), Berlin 1891; Frauenlogik,
(Logica feminină), Dresda 1892; Die Frau gehört ins Haus, (Femeie
trebuie să stea în casă), Dresda 1893; Die Bestimmung des Mannes,
(Decizia bărbatului), Dresda 1894 şi Weibl. Schwächen, (Slăbiciuni
feminine), Dresda 1894 şi numeroase articole apărute în publicaţiile periodice
de profil, între care putem menţiona „ Corespunde Gretchen idealurilor lui
Faust?” , „Deficiențe de sex feminin”, “Tipuri moderne de femei din literatura
rusă”, “Tăcerea femeii în biserică”, “Logica feminină”, “Problema femeilor şi a
creştinismului”, “Femeia aparţine casei”, “Poziţia viitoare a femeii germane în
lege”, “Determinarea omului “, “Cântec de dragoste pentru noua eră” şi
“Problema femeilor din înalta societate”[88]. În
1913, în colaborare cu Charlotte Perkins Gilman, publică Mann und Frau: Die wirtschaftl. Beziehungen d. Geschlechter als
Hauptfaktor d. soz. Entwicklung[89]şi Unser Heim, sein
Einfluß und seine Wirkung.[90], în care demonstrează influenţa relaţiilor economice de
gen din societate asupra mediului politic, social şi cultural.
În 1894 pune bazele primei asociații de protecție
juridică a femeilor, iar doi ani mai târziu o regăsim ca una dintre co-organizatoarele
campaniei de protest "Frauen-Landsturm" împotriva proiectului de lege
pentru "Bürgerliches Gesetzbuch" (Codul civil), care menţinea
incapacitatea juridică a femeii căsătorite. Din 1899 până în 1910 este
preşedinta Uniunii asociațiilor
feministe germane, fiind înlocuită apoi prin manipularea majorității
conservatoare de către Gertrud Bäumer. Motivul îndepărtării din funcţie a fost
lipsa de compromis din partea lui Stritt în ceea ce privea articolul 218 al
Codului civil, care criminaliza avortul[91].
În Germania, mişcarea femeilor din burghezie s-a
despărţit în jurul anului 1900 în două ramuri autointitulate Moderată şi
Radicală. Existau două organizaţii de protecţie rivale,” Deutscher
Frauenvereine” (BDF,”Federaţia asociaţiilor de femei”) fondată în 1894, care
admitea că se alinia viziunii moderate, şi mult mai mica, dar şi mai incisiva
organizaţie radicală, “Verband Fortschrittlicher Frauenvereine” (VFF, “Liga
organizaţiilor femeilor prograsiste”) , fondată în 1898. Ambele grupări îşi
aveau originea în prima organizaţie naţională a femeilor germane “Allgemeiner
Deutscher Frauenverein” (ADF, “Federaţia generală a femeilor germane”), fondată
în 1865 în circumstanţele particular restrictive ale Germaniei celei de-a doua
jumătăţi de secol XIX.[92] Legea prusacă privind dreptul de
asociere, care împiedica şi simpla prezenţă la întrunirile politice a femeilor,
a rămas neschimbată de la promulgarea în 1851 până în 1908, făcând Campania
pentru dreptul de vot feminin aproape imposibilă în această perioadă, astfel
încât obiectivele ADF s-au limitat la îmbunătățirea posibilităților femeilor de
a-şi complete educaţia și ocuparea forței de muncă feminine ca
modalitate de a face loc în societate pentru tinerele necăsătorite din
clasa de mijloc, lucru care le permitea să lucreze în mod adecvat pregătirii
lor în profesii plătite și de a avea o viață independentă de familie, fără a fi
neapărat obligate să se căsătorească.[93]
Problema tinerelor angajate se punea însă şi în
sens contrar- statutul personalului didactic era restrictiv în ceea ce privea
femeile: la examenele pentru posturile de educatori şi învăţători erau
preferate femeile (pentru că solicitau salarii mai mici decât bărbaţii)
aparţinând micii burghezii, provenind din familii de dascăli, mici funcţionari
fără pregătire academică, mici negustori şi meşteşugari, iar la cele pentru
posturile de profesoare în şcoli superioare de fete, deşi candidatura era a
fetelor provenite din rândul intelectualităţii, şansele de reuşită erau extreme
de mici, datorită preferinţei ministerului învăţământului faţă de profesorii
bărbaţi. Această situaţie se menţine până la primul război mondial, când
funcţiile de diriginte şi director de şcoală nu mai sunt considerate ca
aparţinând exclusiv competenţei masculine[94].
Accesul femeilor în rândul personalului didactic
era îngreunat şi de mentalitatea privind incompatibilitatea dintre căsătorie şi
profesie. Până în 1918, orice învăţătoare angajată într-o şcoală publică
trebuia să semneze un angajament potrivit căruia, dacă se căsătorea, urma să
fie îndepărtată din serviciul şcolar şi privată de statutul de funcţionar
public[95]. Prima opoziţie serioasă faţă de
celibatul impus personalului didactic feminin vine abia la Congresul
Internaţional al Femeilor care are loc la Berlin, în 1904, Marie Stritt fiind
una din vocile care se pronunţă în acest sens[96].
Tactica generală a ADF a rămas una conciliantă şi
progresul a fost lent până la sfârșitul anilor 1890, când membrele mai tinere
ale mișcării, beneficiare a unei educațiii mai bune și având posibilități mai
mari de angajare în urma luptelor câstigate de predecesoarele lor și a unei mai
mari libertăţi în era post-Bismarck , au radicalizat campania lor împotriva
reglementărilor considerate degradante, aşa cum era noua lege asupra
prostituţiei.Femeile implicate în campanii cereau printre altele abolirea pedeapsei
cu moartea, arătând că,departe de a fi rațională şi imparțială, regula masculină a avut drept
rezultat o societate periculos de dezechilibrată care avea acum mare nevoie de
îndrumarea morală şi altruismul femeilor. Într-o inversare ad-hoc a unghiului din
care era privită societatea, aceste femei au format o imagine opusă celei
încetăţenite, ca fiind sexul irațional, sclave ale instinctelor primare,
dovedind că dimpotrivă, în situaţii ordinare sau excepţionale, puterea morală a
femeilor se dovedise mai mare ca cea a bărbaţilor. Acesta a reprezentat baza pentru radicalizarea
discursului care milita pentru dreptul de vot şi obţinerea de către femei a
locului cuvenit în treburile statului. Deși aceste grupuri păreau a se afla în
opoziție unul cu celălalt, a existat de fapt o bună suprapunere, căci multe
femei erau membre atât ale BDF cât și ale VFF. Orientarea radicală a fost
dominantă chiar în BDF pentru o scurtă perioadă de timp, între 1902 și 1908,
când la conducere s-a aflat Marie Stritt, simpatizantă a orientării şi care a
propus mai multe membre cu vederi similare în comitetul de conducere al
organizaţiei. În această perioadă, subiecte cum ar fi dreptul de reproducere,
dreptul de a decide asupra avortului și sufragiul feminin au dominat ordinea de
zi și discuţiile avute şi promovate pe filierele internationale, dar când Marie
Stritt a fost înlocuită în 1910 din postul de lideră de către moderata Gertrud
Bäumer, care a rămas președinte până la sfârșitul războiului în 1919, BDF a
redevenit mai conservatoare în organizare, politici și tactici[97].
Deschizătoare de drumuri a mişcării feministe germane,
Marie ştia să se impună. Deja acum peste 100 de ani, portretul ei apărea pe
coperta faimoasei reviste ilustrate de masă "Berliner Illustrierten
Zeitung"[98].
Aceasta se întâmpla în aprile 1904, cu ocazia deschiderii Congresului
Internațional al Femeilor, al cărei președintă a fost în calitate de
conducătoare a Uniunii asociațiilor
feministe germane.În acelaşi an, în oraşul său natal, Asociaţia pentru
educaţia femeilor, fondată de mama sa în 1889, reuşeşte să deschidă Şcoala
normală germană de fete. În 1908, revista braşoveană de cultură „Die Karpathen”
publică în câteva numere consecutive, într-un fel de foileton, articolul său "Frauenbewegung
und Kulturfortschritt"[99]. Directorul publicaţiei, Adolf Meschendörfer, întors de
la studiile făcute în Germania unde o cunoscuse şi pe Marie Stritt, susținea în
special "necesitatea evadării sașilor din cadrul tradițional al viziunii
asupra lor înșiși". Între 1911- 1919 Stritt conduce Uniunea germană pentru drept la vot al
femeilor, iar în această calitate este invitată să conferenţieze în
multe ţări europene. În 1912 face un turneu de conferinţe în Transilvania şi
vorbeşte femeilor din Sighişoara, Braşov, Sibiu şi Mediaş despre dreptul la vot
al femeilor, subiect nou şi extrem de sensibil în comunitatea săsească de aici.
În 1919 devine membră al comitetului de conducere al Uniunii asociațiilor
feministe germane şi tot în acest an publică lucrarea „Der Völkerbund und die
Frauen”[100]. În 1920 participă ca delegată din partea guvernului
german la Congresul internațional de la Geneva, iar în 1925 devine președintă a
Uniunii municipale a asociațiilor
feministe din Dresda. Între 1899 și 1921 este redactor-șef al organului
central al Uniunii asociațiilor feministe germane, respectiv al revistei
"Frauenfrage", publicaţie în care apar multe dintre articolele sale[101].
La încheierea primului război mondial, odată cu acceptarea femeilor în funcţii
publice, este aleasă ca prima femeie consilier municipala oraşului Dresda.
Se stinge din viaţă la 16 septembrie 1928 la Dresda, iar
copiii săi, aşa cum ceruse în testament, îi aduc cenuşa şi o înmormăntează la
Sighişoara.
[1] “Cabinete de
lectură avem la Hălmagiu, Brad, Abrud şi vom forma şi la gimnaziul din Brad”-
Scrisoare Ioan Hodoş catre August Treboniu Laurian, 1 decembrie 1877, În:
Hodoş, Enea, Scrisori cu mai multe figuri
şi un adaos, Sibiu, Tipografia Vestemeanu, 1940, p. 66.
[2] Miller-Verghy, Margareta, Evoluţia scrisului feminin în România, Bucureşti, Bucovina, 1935,
p. 221.
[3] Reînviere, în: Revista noastră, nr.1, 1 iunie 1914, p.
1-2; Moda, în: Revista noastră, nr.
2, 15 iunie 1914, p. 26; Unirea culturală a femeilor române, în: Revista noastră, nr. 15, 1 iulie 1915,
p. 211-212; Teatrul nostru, în: Revista
noastră, nr. 4, 1 dec. 1915, p. 59-60.
[5] Miller-Verghy, Margareta, Evoluţia scrisului feminin în România,
Bucureşti, Bucovina, 1935, p. 223.
[6] Tomescu, D., Martirii-roman
de Constanţa Hodoş, în Răvaşul,
Cluj, An VI, nr.7-8/aprilie 1908, p.213
[10] De acelaşi sânge, în Sibiul literar, 1934 şi Scrisori către prieteni, în Adevărul literar şi artistic,
septembrie, 1937.
[12] Voileanu,
Ana, Chipuri şi mărturii, Bucureşti ,
Editura muzicală a Uniunii compozitorilor, 1971, p 90
[13] Impresionismul german, în Istoria ilustrată a picturii, Bucureşti,
Meridiane, 1973.
[18] Zimbru,
O., A noua expoziţie a Tinerimii
artistice, în Luceafărul, An
IX,11-12, 1910, p. 292-293; Severus, I.P., Un
vernisaj mult asteptat, în Falanga
literară şi artistică , An 1, nr.
15/18 aprilie1910; Gruia, I., Expoziţiile
Tinerimii artistice, în Calendarul
Minervei, 1910, p. 178
[19] P., Expoziţia Tinerimii artistice, în Viaţa românească, An 6, nr.4/ aprilie 1911
[20]*** Expoziţia Tinerimii artistice, în Transilvania, An 45, nr.5/1 mai 1914
[21] Alex H., Tinerimea artistică, a !5-a expoziţie,
în: Revista noastră, An 3, nr. 12-13/
aprilie-mai 1915
[22] T., Artista Popea, în: Viitorul, An 8, nr. 2800, 26 noiembrie1915
[23] Ar., Expoziţii de toamnă ale pictorilor şi
sculptorilor noştri, în : Ilustraţiunea,
dec. 1915, p. 12.
[24] Pora, N., Cenaclul idealiştilor, în: Flacăra,
An 5, nr.8, 5 dec. 1915.
[25] *** Expoziţii, În Flacăra,
An 5, nr. 17, Inaugurarea expoziţiei
artistelor picturei, în Gazeta
ilustrată, An 5, nr.10/ 13 februarie1916; Georgescu-Rachtivanu, P., Artistele-pictori. O expoziţie laAateneu,
în:
Flacara, An 5, nr.19/ 20 februarie,1916; Freamăt, Mircea, Expoziţii de pictură, în Viaţa
artistică, An 1, nr. 1/ 1 martie1916
[26] Tonitza;
Nicolae, Cronica artistică; expoziţiile
Popea, Matisek, Bednari, Filott, în Avântul,An
1, 56, 30 decembrie 1919; ***Expoziţia
d-nei Elena Popea, în: Viitorul,
an 12, 3556, 18 decembrie 1919; R.S., Mişcarea
artistică. Pictorul Elena Popea, în: Viitorul, An 12, 3568, 3 ianuarie 1920;
Şirato, Francisc, Expoziţia Elena Popea,
în: Sburătorul, An 1, 40, 17 ian.
1920.
[27] Fulmen, Deschiderea expoziţiei Tinerimii artistice,
în Dimineaţa, 21 aprilie 1920;
Fulmen, Femeile şi pictura, în Adevărul, An 33, 11070, 5 mai 1920; *** A 18-a expoziţie a Tinerimii artistice,
în România nouă, nr. 10, 9 mai 1920; Răcoasa,
G., Expozanţi şi expozante, în Curierul artelor, An 3, nr. 30-33, 10-20
mai 1920.
[28] Bucuţa,
Emanoil, Însemnări, Flori şi procesiuni,
în Ideea europeană, An 2, nr. 55, 12 decembrie
1920
[29] Petreanu,
Coriolan, Muzeele, monumentele,
învăţământul artistic şi mişcarea artelor plastice în Ardeal, în TBCM 1918-1928,
vol. 2, Cultura naţională, Bucureşti, 1929, p. 1175-1196
[33] Isac, Emil, Câteva
pagini ale artelor plastice române din Ardeal, în Societatea de mâine, 15 dec. 1928.
[36] Ripan, Raluca, Vârsta
descoperirlior, în Amintiri despre
anii de şcoală, Bucureşti, Ed. Politică, 1966, p. 187
[37]
Cristache, Nicolae, Interviu cu Raluca
Ripan, în Flacăra, 1974, nr.32,
p. 22.
[39] Iacob, Gheorge;
Platon. Alexandru-Florin, Istoria Universității din Iași. Iași, Editura Universităţii "Al.I. Cuza" 2010
[41] Petrovanu,
Magda, Figuri de chimişti români,
Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964, p. 66
[42] Ripan,
Raluca, Profesorul Petru Bogdan, în Analele Academiei RSR, 1973, p. 152-153
[46] ***Personalități românești ale științelor
naturii și tehnicii, București, Editura Științifică și Enciclopedică,
1982,p.285
[47] Drăgulescu,
Corioloan, Alocuţiune , în Omagiu acad. prof. Raluca Ripan,
Bucureşti, Ed. Academiei, 1966, p. 7.
[48] Ripan,
Raluca, Laboratorul de chimie anorganică
în refugiu la Timişoara. Activitatera ştiinţifică în decursul anilor 1940-1945,
Cartea Românească, 1945, p.1-5.
[49] Raportul pentru chemarea d-nei Raluca Ripan, în Anuarul Universităţii Cluj, 1941-1942, Cluj-Sibiu, Cartea
Românească, 1943, p.625.
[54] Ripan,
Raluca, Experienţa mea are câteva etape
distincte, în Tribuna, 26 iunie
1974
[55] Majoritatea
interviurilor cu Raluca Ripan sunt înregistrate în anii 70, când profesoara nu
putea vorbi liber despre “obsedantul deceniu”
[65] DJAN Deva, Fond:Societatea de Ştiinţe
istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara –Dr. Zsófia vonTorma,Dosar 1, filele 197-216 (cărţi de vizită şi invitaţii
[66] Idem, fila
13 (Á
Magyarhoni Főldtani
Társulat
t. cz. Torma Zsófia úrhőlgyet
rendestagnak ismerte és
ezen ckelevet kiadni rendelte Kőlt
Pesten 1868 februar 15 én)
[67] Congres
International d’Anthropologie et d’Archeologie Prehistoriques, Compte Rendu de la huitieme session a
Budapest, Budapest, Edition de la Musee National Hongroise,1878
[68] Idem,
filele 18-19 (Magyar Polgár, Cluj ,X, 132 /11 iunie 1876, p. 3, desene cu
descoperiri de la Turdaş)
[69] Torma, Zsófia, Huniadmegezei neolith kokorszakbeli telepek.Ismereti
Torma Zsófia,
Kolozsvart, Nyomattot Stein Janos, 1879
[71] Torma, Zsófia, A nándori barlang csoportozat , în Erdély Múzeum ,Kolozsvár, Vol.
VII, nr.6/ 1 iunie1880
[73]
MIT, Fond Dr. ZsófiavonTorma,Scrisorile
primite de la Atena şi Leipzig între 1879 şi 1882,redactate în limbile franceză
şi germană
[74] Aflate parţial în custodia Muzeului de istorie a
Transilvaniei , parţial în fondul Societăţii de Ştiinţe istorice şi arheologice
a Comitatului Hunedoara la DJAN Deva
[75] DJAN
Deva, Fond:Societatea de Ştiinţe
istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara, file 29-32
[76]Torma,
Zsófia, A római uralom előtti Dácziának
planeta cultusáról, în A Hunyadmegyei Történelmi és Régészeti Társulat
Évkönyve, Deva, Vol V, nr.3/1886, p.18
[77] DJAN
Deva, Fond:Societatea de Ştiinţe
istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara –Dr. vonTorma Zsófia,Dosar 1,
fila 162
[79] Ibidem
60–62:Extras din Verhandlungen der Berliner anthropologischen
Gesellschaft (şedinţa extraordinară din 26 ianuarie 1895), A. Voss: Steinwerkzeugen mit Schiftungsrillen.
[80] DJAN
Deva, Fond:Societatea de Ştiinţe
istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara –Dr. vonTorma Zsófia,Dosar 1,
DJAN Deva, Fond:Societatea de
Ştiinţe istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara –Dr. vonTorma Zsófia,
Dosar 1 Discurs redactat în limbile germană şi franceză în care se arată
importanţa colecţiei arheologice a Zsofiei von Torma, scris de aceasta cândva
după anul 1889
[81] J. L.
Pagel, Rudolf Virchow, Leipzig, 1906, p.114-115
[82] Diploma se
află la Secția de Istorie Modernă a Muzeului Civilizației Dacice și Romane din Deva
[83] DJAN
Deva, Fond:Societatea
de Ştiinţe istorice şi arheologice a Comitatului Hunedoara, Dosar 3, fila15
[84]DJAN Deva, Fond:Societatea de Ştiinţe istorice şi
arheologice a Comitatului Hunedoara –Dr. vonTorma Zsófia,Dosar 1, fila 162,
Ziarul Szaszvaros (III, 46 din 18
noiembrie 1899): necrologul Dr. Z. von Torma (Erdely Muzeum, V–VII, 1899)
[85] Gyulai,Pal, Torma
Zsófia levelesladajabol. A leveleket valogatta, bevezetessel es jegyzetekkel ellatta
Gyulai Pal, Bukarest, Kriterion Konyvkiado,1972
[86] Schüller, Elke, Marie Stritt - Eine "kampffrohe
Streiterin" in der Frauenbewegung (1855-1928), Berlin, Helmer,
2005,p.5
[87] Akner, Richard, Eine Schäßburgerin vor 100 Jahren, Neubrandenburg, Hog-Schaessburg,2004, p.1
[89] Gilman,
Charlotte Perkins ; Stritt,
Marie, Mann und
Frau : Die wirtschaftl. Beziehungen d. Geschlechter als Hauptfaktor d. soz.
Entwicklung, Dresden, 1913
[90] Gilman,
Charlotte Perkins ; Stritt,
Marie, Unser Heim, sein
Einfluß und seine Wirkung, Dresden, 1913
[91] Krukenberg-Conze,
Elsbeth, Die Frauenbewegung, ihre
Ziele und ihre Bedeutung. Mohr
Verlag, Tübingen 1911
[91] Evans, R. J. ,The Feminist Movement in Germany 1894-1933, California,
Sage, 1976, p.83-84
[91] Hoffmann,
D., Die Erste Feminismus
Bewegung in Deutschland, classes.colgate.edu/dhoffmann
[98] Numărul 24
/12 aprilie 1904
[99] Stritt,
Marie, Frauenbewegung
und Kulturfortschritt, în Die
Karpathen. Halbmonatsschrift für Kultur und Leben, Kronstadt,An II, nr.2,3,4/ 1908
[100] Idem, Der Völkerbund und die Frauen, Berlin ,
Deutsche Liga f. Völkerbund, 1919
