PERSPECTIVELE ASUPRA
EDUCAŢIEI FEMININE ÎN SECOLUL AL XIX-LEA ÎN TRANSILVANIA
Încă de la sfârşitul secolului XVIII, limbajul,
mentalitatea, vocabularul, stilul creaţiilor literare şi însăşi lumea educată
transilvăneană se transformă în sensul unei pluralităţi nemaiîntâlnite până
atunci, care duce la apogeul ideii de lectură, cercurile autorilor şi
cititorilor lărgindu-se considerabil prin intrarea în scenă a femeilor[1]. Imaginea doamnei şi a cavalerului se
transformă într-un sens modern, jocurile cavalereşti fiind menţinute simbolic
prin practicarea echitaţiei, vânătorii, voiajurilor, iar confruntarea fizică se
mută pe terenul intelectual, al lecturii, informării, discuţiilor elevate,
salonul devenind totodată câmp de luptă şi spaţiu al persuasiunii.
Exteriorizarea fizică e înlocuită de de un stil de viaţă ceremonial, ţinuta şi
manierele devenind cele două moduri de expresie fundamentale care fac
deosebirea între persoane[2]. Comportamentul e atent coreografiat,
rafinamentul acestuia reflectând adevărata nobleţe. În secolul al XIX-lea rolul
dansului descreşte, deşi postura e un atu necesar succesului, educaţia muzicală
îşi menţine importanţa, dar i se alătură cea vizuală, atenţia acordată
desenului şi picturii demonstrând acest lucru. Lectura şi uneori scrisul sunt
atuurile care provoacă şi fac adevăratele diferenţe.
Relaţia bărbaţi-femei pe tărâmul intelectual în
Ardealul secolului XIX este una aparte deoarece are nu una, ci două surse ale
tipurilor comportamentale. Pe de o parte, un iluminism întârziat contrazice
părerea generală a istoricilor asupra sferelor net diferite cărora le aparţin
cele două genuri, o privire de aproape demonstrând fragilitatea liniilor de
demarcaţie dintre ele, o instabilitate a frontierelor care semnalează
convergenţe culturale fără precedent. Propaganda lumilor separate e contrazisă
chiar în sânul clasei mijlocii, acolo unde genurile se apropie prin atitudini
şi credinţe, prin codurile de conversaţie şi chiar prin aspiraţiile
educaţionale şi profesionale. Creuzetul acestui curent e salonul, loc de
întâlnire al cercurilor intelectuale, unde participarea femeilor în discursul
raţional este un punct de mândrie familială[3]. Absenţa femeilor din punctele cheie ale
dezbaterilor şi schimburilor de idei cum sunt academiile, asociaţiile politice,
cluburile şi casinele e compensată de reţeaua de socializare pe care o formează
saloanele, locuri în care nu doar politicienii şi poeţii la modă, ci şi femeile
scriitoare sau consacratele muziciene sunt punctele de atracţie[4]. Pe de altă parte, dacă filosofia
luminilor pusese bazele vieţii comune- egalitatea şi contractul social- cea
romantică construieşte comportamentul social bazat pe liberate în detrimentul
egalităţii. Filosofia romantică justifică excluziunea femeii din sfera
egalităţii, naturalizând-o. Individualitatea se aplică doar subiecţilor
masculini, femeile sunt considerate un grup uniform, în care unicitatea e
anulată-„femeia”.Clasificarea femeie/ natură, bărbat/ cultură a teoriilor
normative, nonempirice, constituie baza „ştiinţei pozitive” care va aduce
prejudicii grave genului feminin în mentalul colectiv. E interesant de urmărit
evoluţia personajelor masculine ale epocii care, pe de o parte apreciază
gândirea femeilor din cercul familial şi amical propriu şi pe de alta, prin diferite
scrieri, se dovedesc adepte ale teoriilor pseudo-ştiinţifice care demonstrează
inferioritatea fizică şi, prin consecinţă, psihică a femeii. Pedagogi,
publicişti şi dascăli, colaboratori ai Reuniunilor de femei la fundarea unor
instituţii de educaţie pentru femei, se dovedesc adepţi ai frenologiei care
determină capacitatea intelectuală a indivizilor în funcţie de volumul cranian,
ai teoriilor lui Bischoff (Das
Studium und die Ausübung der Medicin durch Frauen,1872) care reduc dezvoltarea intelectuală a femeii la
perioda copilăriei, ale lui Melassez (De la numération des globules rouges du sang, 1873) care pretind că sângele femeilor conţine mai
puţine globule roşii şi mai multă apă decât cel al bărbaţilor, ale lui Spencer
(The Principles Of Biology, 1894) care ţintesc să demonstreze că activitatea intelectuală e incompatibilă cu
procreaţia şi îl citează cu multă convingere pe Moebius (Ueber Kunst und Künstler
1901) în intenţia de a demonstra inferioritatea
femeilor prin mărimea creierului[5]. Rămase la
stadiul de simple opinii, convingerile adepţilor ar fi benigne, dar poziţia lor
socială şi locul pe care aceştia îl ocupă în procesul decizional asupra
educaţiei tinerelor transilvănence le face extrem de nocive, căci, menţinând
opiniile asupra rolurilor sociale distincte şi ierarhic ordonate ale bărbaţilor
şi femeilor în societate, duc la persistenţa a două modele educative separate,
datorate diferenţelor de gen. Valorile modelului clasic (prin clasic
romantismul înţelegând medievalul)-castitate, modestie, ţinută, discreţie- fac
parte din programele de învăţământ propuse de aceştia cursurilor de fete.
Dincolo de această educaţie de faţadă, “lucrările potrivite sexului” şi
utilitatea domestică sunt axul principal al formării şcolare a tinerelor pentru
o perioadă care acoperă aproape două secole de instruire organizată a femeilor.
Dincolo
de norme: intelectualele
Întotdeauna o regulă cunoaşte excepţii. Personalismul,
incipient, dar nedefinit oficial în secolul al XIX-lea, este intuit de o parte
dintre intelectualii transilvăneni care, prin filiera gândirii kantiene, se
alătură ideii că persoana este valoarea supremă şi recunosc, înglobând ambele
sexe, că la baza existenței umane se află o pluralitate de
entități spirituale înzestrate cu atributele personalității și subordonate lui
Dumnezeu. Familii de clerici, de profesori şi funcţionari renunţă la canoanele
conform cărora activităţile intelectuale, considerate masculine, sunt interzise
femeilor, a căror educaţie ar trebui să aibă o finalitate exclusiv practică şi
utilitară. Accesul tinerelor din familiile intelectuale la bibliotecile
părinţilor, cooptarea lor în activităţile de cercetare ale taţilor sau
fraţilor, le transformă treptat în femei-intelectual care se bucură de
recunoaşterea celor din jur. Autodidacte la început, femei precum Zsófia Torma, a cărei cercetări de
arheologie şi studii de etnografie au fost bine cunoscute în lumea ştiinţifică
a epocii (aspect dovedit de bogata sa corespondenţă-peste trei sute de
scrisori- cu nume de marcă ale vremii precum: Heinrich Schliemann, Eduard
Sayce, F. Haverfield, Julius Jung, Eduard Krause, Albert Voss, M. Munch, Paul
Reinecke sau Johannes Ranke[6]) şi sunt valorificate şi astăzi, sau Luise Gottschling, profesoară
şi meteorolog şef al staţiei din Sibiu între 1918 şi 1947, îşi încep carierele
alături de părinţi, remarcându-se apoi prin propriile cercetări, publicate
iniţial în revistele de specialitate şi mai apoi cuprinse în opera ştiinţifice
de sine stătătoare[7]. Lor li se adaugă Maria Cunţan, Constanţa
Hodoş[8], Gulácsy Irén, Berde Mária Júlianna[9], Anna
Schuller-Schullerus, Gerda Mieß[10],
Elena Popea[11] sau
Trude Schullerus[12] care
deschid uşa „casei de păpuşi” şi se prezintă societăţii prin opere
scriitoriceşti sau plastice, întipărindu-se în conştiinţa colectivă ca pioniere
ale producţiei intelectuale feminine transilvănene.
[1] Hungarian Tales, în The Westminster Review, London,Vol. X, April 1828 - January 1829, Nr. XIX-XX, p.101-116
[5]
Vlassa, Ileana, Condiţia intelectuală a
femeii oglindită în discursul pedagogic românesc al secolului al XIX-lea, în Sargeţia, Deva,
nr.III/2012, p.290
[6] Gyulai, Pal, Schliemann-levelek
Torma Zsofiahoz, în Korunk, Kolozsvar, Vol.XXXI, nr.3/ martie 1972
[7]
Torma Zsófia,
Huniadmegezei neolith kokorszakbeli
telepek.Ismereti Torma Zsófia, Kolozsvar, Nyomattot Stein Janos, 1879 şi Luise
Gottschling, Ergebnisse der meteorologischen
Beobachtungen in Hermannstadt in dem Zeitraume 1851-1925, Sibiu, 1938
[8]
Săndulescu, Ecatrina; Miller-Verghi,Mărgărita , Evoluţia scrisului feminin
în România , Bucureşti, 1935
[10] Die siebenbürgisch-sächsischer
Schriftsteller, în Lexikon der Siebenbürger Sachsen, Thaur bei
Innsbruck, 1993
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu