DISCURSUL
COMUNIST ASUPRA FEMEII EDUCATE
Anul 1945 e
unul aparte în privinţa schimbării bruşte de reprezentare privind femeia
educată înTransilvania, căci acum se produce intersecţia între discursul
tradiţionalist, moral-religios, şi cel marxist.
Primul, reprezentat
prin excelenţă de lucrarea elaborată de un „grup de colaboratori” sub
îndrumarea P.S.S. episcopul Ioan Suciu privitoare la menirea femeii pe pământ,
care susţine că emanciparea femeii e dată de respectul pe care bărbatul,
societatea şi legislaţia o au faţă de menirea sa esenţială „aceea de a prefera să îmbrăţişeze un copil
în loc de-a îmbrăţişa o carieră”[1],
atacând ca „otrăvite” ideile „femeilor avansate şi instruite” asupra dreptului
la decizie asupra propriei vieţi: „Maimuţă
a bărbatului, caricatură ridicolă a libertăţii, această femeie îţi face
impresia că a reuşit să se degradeze la rangul de obiect.”[2]
şi încercând să demonstreze că adevărata coeducare se poate face nu în
instituţiile şcolare, ci în familiile foarte numerose unde „fetele au de învăţat de la băieţi şi băieţii
de la fete”[3],caută,
de fapt, să readucă femeile pe făgaşul „normal” post-război al întoarcerii la
activităţile casnice pentru a uşura calea spre locurile de muncă foştilor
combatanţi.
Discursul
marxist, oficializat începând cu acest an în România, acordă o mare importanţă
egalităţii dintre sexe și emancipării femeilor. Prin ea, acestea sunt menite să
devină cetățene conștiente, eliberate de înjositoarele imagini produse de
“mentalitatea burgheză”, participante la producția socialistă, această calitate
având ca urmare obţinerea independenței economice, percepută ca principală
libertate, în special în relațiile cu bărbații. Această emancipare, ducând în
final la dispariția familiei în care rolurile de gen sunt bine cimentate, e
considerată, în acelaşi timp, componentă şi derivat al succesului revoluției “La o adevărată comunistă, preocupările de
ordin personal au un caracter subordonat. Ce dacă am probleme în familie? E
dureros, cu siguranţă, dar socialismul nu trebuie să sufere; deci munca voastră
nu trebuie să sufere. Dacă preocupările casnice sunt toată viaţa voastră, dacă
nu vă gândiţi tot timpul decât la voi, nu veţi fi niciodată adevărate comuniste”[4]. Având în
vedere aceste ambitii, experiența sovietică a "emancipării femeilor",
export al regimului sovietic întotdeauna lăudat, apare ca un model, în ciuda
amplorii anumitor proiecte, destinate din faşă eşecului, într-un joc al
absurdului în care femeile sunt, într-o oarecare măsură, victime.
În primul
deceniu de după al doilea război mondial, discursul oficial, diseminat prin
publicaţiile ardelene de limbă română şi maghiară, ia locul oricărei opinii
particulare asupra condiţiei femeii, vorbind doar de programe de abilitare de
care beneficiază femeile, copiind măsurile sovietice în protecția acestora și a
copiilor[5], rolul
excepțional jucat de femei în timpul războiului, importanţa responsabilităților
lor la locul de muncă[6], diferenţa
faţă de statutul social, politic şi profesional al femeilor din Vest, şi
identificarea unor mari figuri feminine ale mişcării comuniste interne şi
internaţionale ca modele de abnegaţie revoluţionară[7].
Proclamarea
egalităţii depline între bărbați și femei şi legislația aferentă care atribuite
acestora din urmă drepturi civile, juridice și politice complete, are ca prim
scop nemărturisit persuadarea acestora că doar modelul sovietic le oferă ce
şi-au dorit şi că, în interesul lor și al societății, femeile trebuie să se
alinieze la socialism. Pentru bolşevism, femeile par să constituie unul dintre
vectorii conservatorismului, rămânerea în urmă a acestora în privinţa educaţiei
și menţinerea “puterii” lor în familie reprezentând o amenințare la adresa
revoluției. Necesitatea de a educa și, mai ales, de a politiza
această masă e susținută de neîncrederea
față de ea. Stereotipul lucrătoarelor needucate, alături de imaginea ţăranului
conservator formează, în discursul noii puteri, societatea cea mai înapoiată.
Cei aflaţi la putere încearcă să atragă şi transforme aceste categorii, urmând
modelul lui Stalin, care, mai mult decât oricare altul, fusese conștient de
mizele politice pe care le reprezentau şi declara: "Femeia lucrătoare poate contribui la binele comun, indiferent dacă
acesta este educată politic sau nu. Munca în comun, poate fi ruinată în cazul
în care aceasta este fricoasă și ignorantă (...). Muncitoarele și țărăncile
sunt mame, educatoare ale tineretului nostru, care e viitorul țării noastre.
Ele pot distorsiona sufletul copilului sau îi pot oferi tineretul nostru o
minte sănătoasă. " [8]
România se
confruntă cu o situaţie asemănătoare Rusiei din primul deceniu de după
revoluţie – în afara păturii intelectuale, viaţa socială şi publică şi, mai
ales, prerogativele politice ale femeilor, sunt, în realitate, limitate.
Rapoartele oficiale asupra femeilor din mediul modest urban şi mai ales din cel
sătesc menţionează o stare de neîncredere, respingere și neînțelegere. Dacă în
orașe, muncitoarele, funcționarele sau angajatele ar fi putut juca un rol
important în cursul evenimentelor, acestea au fost prea puține numeric pentru a
le privi ca grup cu adevărat politizat deoarece, chiar şi în cazul
comuniştilor, participarea activă în politică fusese considerată o prerogativă
de sex masculin. Spre deosebire de bărbaţi, în special mineri sau ceferişti,
care sunt ontologic identificaţi ca şi comunişti, femeile aparţinând
proletariatului nu sunt asociate imaginii tradiţiei familiale- doar bărbaţii
pot fi muncitori din tată în fiu, având acest drept, şi mândrie, a moştenirii-
astfel că nu pot fi ataşate simbolului rezistenţei muncitoreşti împotriva
fascismului şi a oprimării în general. Tipul ideal al proletarului, care prin
exemplaritatea sa culpabilizează sistemul burghez, este unul exclusiv masculin[9]. Noul imaginar
colectiv asociază forţa fizică cu virilitatea ca şi calităţi esenţiale
procesului productiv, iar identitatea sexelor, transpusă pe plan fizic, se
regăseşte în iconografia “realismului socialist”. Muncitoarea e prezentată în
acest prim deceniu ca personaj semisecundar, care aşteaptă din partea
camarazilor bărbaţi izbăvirea, curajul ei calm şi tristeţea îmbinându-se
întotdeauna cu visele de fericire- ei i se atribuie aşteptarea, acţiunea
fiind un prerogativ masculin.[10]
Promisiunile de
emancipare trec treptat într-un discurs rigid, utilizat într-o ideologie
pervertită pentru a instrumentaliza femeile. În schema marxistă, chestiunea
raportului de gen e redusă la exploatarea femeii de către bărbat şi legată de
diviziunea muncii instituită de capitalism- revoluţia reconsideră aceste
legături de producţie şi, afirmând egalitatea totală, face să dispară
discrepanţa de putere între sexe: ” Muncitoarea
şi ţăranca sunt oprimate de Capital, mai bine zis de piaţă, chiar şi în
republicile burgheze cele mai democratice, pentru că nu au aceleaşi drepturi cu
bărbaţii, mai mult- şi acest lucru e esenţial- ele trăiesc în “sclavia
menajului”, sunt private ca sclave domestic, suportând jugul muncii celei mai
meschine, mai sumbre, mai grele, mai îndobitocitoare, munca la bucătărie şi, în
general, menajul individual şi familial”[11].
Primul paradox
apare când, punând semnul egalităţii între emanciparea femeii şi asimilarea
acesteia în masa proletariatului, perceput generic ca masculin, produce
imaginea transformării revendicărilor feminine în beneficiul identităţii
masculine. Cel de al doilea, conţinut de scrierile propagandistice, este
folosirea vechilor formule “capitaliste”, cosmetizate, în munca de convingere:
” Tovarăşe, nu observăm întotdeauna un
ritm rapid al înaintării. Foarte des trebuie să ne reîntoarcem la activităţile
obişnuite de zi cu zi care reprezintă 99% din viaţa unei femei. Calitatea cea
mai preţioasă a unei femei e însă ştiinţa de a munci cu entuziasm chiar şi în
condiţiile obişnuite ale activităţii cotidiene, în ştiinţa de a depăşi
obstacolele unul după altul, în ardoarea intact cu care abordează dificultăţile
pe care viaţa practică le pune în calea sa zi de zi şi ceas de ceas, piedici
prozaice care par a se îndesa contrar efortului său, a şti care sunt ţelurile
finale şi a nu le pierde niciodată din vedere pentru că ele înseamnă victoria
comunismului”[12]- “ţelul final”
e doar altul- entuziasmul, abnegaţia şi fericirea de a se dărui altora care li
se impun femeilor sunt aceleaşi.
Confruntată cu
această situație, conducerea partidului înfiinţează în 1945 Comitetul de iniţiativă pentru constituirea
Federaţiei Democrate a Femeilor din România, după modelul celui apărut în
1918 în Rusia, când bolșevicii creaseră un organ special de propagandă și
agitație revoluționară în rândul femeilor, Zhenotdel (zhenskii otdel)
sau Comitetul de femei - Secțiunea Centrală. Acesta trebuia dirijat de marile
figuri feminine ale partidului şi, iniţial, trebuia să profite de toate
organizaţiile şi mișcările de femei existente la acea dată. Condusă iniţial de
o mână de intelectuali de la putere, şi de câteva “reprezentante” ale
proletariatului, acțiunea Federaţiei
devine, în funcție de noua retorică, "mișcarea forței de muncă
feminine".[13] Această
direcţie e foarte curând abandonată, comunistele de frunte dovedind aceleași
prejudecăți ca și bărbații de partid, și respingând ca "feminism
burghez", părerile celor care pledau pentru o alianță de gen, fără nicio
considerație de clasă. Noua deviză, împrumutată- ca întreg discursul de altfel-
din scrierile Alexandrei Kollontai, trădează noul anti-feminism şi sună astfel:
"Comunismul poate fi realizat doar
prin unirea în lupta de exploatatelor, nu prin unirea forțelor feminine ale
celor două clase opuse” [14]. Perceput ca
parte a unei strategii globale pentru confiscarea puterii, feminismul ar putea
duce la divizarea proletariatului, atâta timp cât emanciparea
femeilor nu urmăreşte exclusiv succesul revoluției.
Literatura acestei perioade descoperă însă portretul de import al militantei comuniste- ea nu se
compară cu nici una din militantele vremurilor apuse (specific cu feministele)
şi activează în colectivităţile agricole sau în intreprinderi[15],
unde, iniţial, prezenţa şi discursul său o expun permanent riscului de a fi
concediată. Militează şi în afara timpului de muncă- şedinţe de celulă, lipirea
afişelor, discuţii particulare- şi în sânul propriei familii, ceea ce poate
produce şi adeziuni şi despărţiri.[16]
Ostracizată de societatea „burgheză”, al cărei gropar afirmă că este, exprimă
prin existenţa sa zilnică o totalitate a angajamentului politic, asumându-şi
pentru o perioadă nedefinită, un gen revoluţionar de asceză[17].
Ea trebuie să fie un model care, de-a lungul anilor, să justifice speranţele
oropsiţilor într-o lume care n-ar mai fi dominată de nelinişte, neputinţă şi
utopie. Obstacolele activităţii sale constau în reproşul că ar fi prozelita
unei societăţi totalitare şi personajul se consumă explicând directivele venite
de mai sus (sintagma”tovarăşii au decis” e tipică epocii), care îi sunt dictate
fără nici un fel de înştiinţare prealabilă[18].
Materialul
propagandistic dovedeşte intervenţia clară a exteriorului în conturarea
imaginii femeii “angajate”- publicaţiile referitoare la femei intrate în
circuitul librăriilor şi bibliotecilor publice din România în această perioadă
sunt apărute în străinătate[19] sau sunt
traduceri din autori străini: “Femeile din toată lumea şi-au găsit un drum
comun”[20], “Zur
Geschichte der proletarischen Frauen-bewegung Deutschlands”[21], “A
szovjet demokrácia és a nõk egyenjogúsága a
Szovjetunióban”[22],”La femme et le Communisme”[23],etc. Mai degrabă teorie
critică conducând la o practică inovativă decăt furnizor de soluţii verificate,
o “teorie a practicii”, pentru a prelua termenul folosit de Pierre Bourdieu[24], acest corpus de texte vizând
condiţia femeii care face continuu apel la “clasicii”marxismului este destinat
atât meditaţiei şi studiului membrelor de rând ale comunităţii, cât şi cadrelor
superioare- urmând metoda prescrisă, acestea fac exerciţii de devoţiune.
Principiile organizaţionale devin bazele noii educaţii, accentul fiind pus pe
raţionalitate, stăpânirea de sine şi disciplina colectivă. Modelele oferite
sunt cele ale femeilor care, renunţând la primatul familiei, îşi pun educaţia
în slujba unor “adevăruri superioare”: Clara Zetkin, Alexandra Kollontai,
Dorores Ibaruri[25], Ana Pauker[26], Jeannette Vermeersch.
Biografiile acestor femei introduc în mentalul colectiv reprezentarea militantei. Identitatea lor se
perpetuează prin conjugarea a două forţe- una de impunere a ideologiei marxiste
şi una extrasă din calitatea lor de potenţiale demolatoare ale ordinii
prescrise. Marea familie care e societatea comunistă face ca frontiera dintre
viaţa militantă şi cea privată să devină lipsită de precizie- ocuparea
întregului timp cu problemele societăţii cere adaptarea imaginii femeii la noul
stil de viaţă: o profesionistă de prima mână, o mamă şi o soţie exemplară,
adaptând, de fapt, tipul ideal al burghezei la conformismul noii societăţi.
În cazul femeilor, regula conform căreia în socialism
lucrurile nu vor duce la un conflict între forţele şi relaţiile de producţie
este mai degrabă normativă decât descriptivă- emanciparea “de sus” devine un
empirism organizator şi “progresist”. Acesta este motivul pentru care în
galeria portretelor de militante, cel al Rosei Luxemburg lipseşte- lucrarea
“Revoluţia rusă”, scrisă de aceasta în 1918, conţinea câteva fraze profetice
asupra dictaturii proletariatului ca operă a unei clase, nu a unei minorităţi
conducătoare, asupra necesităţii libertăţii absolute a cuvântului şi, mai ales,
asupra tendinţei de concentrare a puterii în mâinile unei elite care, prin
acţiunea sa, contrazice tocmai unitatea dintre teorie şi practică pe care se
bazează ideologia marxistă.
Suprareprezentarea militantelor din prima fază a
comunizării, mai ales în secțiile de agitație, propagandă, știință și cultură,
e explicată prin faptul că sunt promovate persoane corespunzătoare unei anumite
tipologii –devotate partidului și detașate de cultura feminină tradițională. Constituţia din 1948 afirmă : “Femeia are drepturi
egale cu bărbatul în toate domeniile vieţii de Stat, economic, social, cultural
politic şi de drept privat.La muncă egală femeia are drept de salarizare egală
cu bărbatul.In Republica Populară Română, toţi cetatenii au drept la
învăţătură. Statul asigură îndeplinirea acestui drept prin organizarea şi
dezvoltarea învăţământului primar obligatoriu şi gratuit, prin burse de Stat
acordate elevilor şi studenţilor meritoşi şi prin organizarea şi dezvoltarea
învăţământului profesional şi etnic”[27].Dintr-o trăsătură de condei,
problemele de gen sunt considerate în România ca rezolvate, căci, absorbite de
acestea, activistele ar rămâne în urmă faţă de ritmul alert al altor probleme
de partid legate de masa muncitoarelor. Situaţia femeilor este
"Ferm legată de situația generală a
clasei muncitoare și nici o condiție nu trebuie să fie luată în considerare
separat de cele ale statului proletar".[28] Legislaţia privind educaţia e
modificată după model sovietic, şcolile de menaj şi programele şcolare dedicate
fetelor sunt înlocuite cu un model masculin de învăţământ, iar feminitatea
dispare de pe culoarele puterii, fiind înlocuită cu modelul asexuat al
“tovarăşei”. Conform tezei
“egalităţii oamenii muncii” de ambele sexe şi pentru că îndeplinirea planului
de stat are nevoie de toate braţele forţei de muncă, sunt înfiinţate şcoli
tehnice-profesionale destinate formării de ingineri, tehnicieni, maiştri şi
muncitori calificaţi care admit la cursuri şi
femeile. Pentru a evita “absenţele nemotivate”, conducerile
organizaţiilor de partid cer comitetelor sindicale din întreprinderi să
colaboreze cu responsabilii de cultură şi educaţie pentru “supravegherea”
cursantelor.
Asigurarea gratuităţii învăţământului preşcolar, iniţial
pentru copiii femeilor angajate[29]şi mai apoi şi pentru cei ai mamelor înscrise într-o
formă de studii[30], reprezintă pentru noua conducere a ţării ultimul pas în
degrevarea femeilor de treburile casnice şi încheierea, odată cu acest pas, a
“problemei feminine”. Teoretic rezolvată această problemă, chestiunea feministă
dispare oficial din vocabularul noii societăţi. Instrument “de cultivare a
limbii române şi de ridicare a nivelului cultural al maselor”, Dicţionarul
limbii române moderne, elaborat de Institutul de lingvistică din Bucureşti al
Academiei R.P.R., menţionează:”FEMINIST,-Ă, (adj.)-Ieşit din uz; Care susţine drepturile femeii”[31]proclamând ştergerea din limba şi memoria colectivă a
românilor a mişcării de emancipare a femeilor (termenul “feminism” nici măcar
nu apare în dicţionar). E momentul în care personalităţile feminine româneşti,
“reprezentante ale burgheziei”, dispar şi ele din manualele şcolare, înlocuite
fiind de personajele de import răsăritean.
Între 3 şi 5 martie 1949 se desfăşoară Plenara
Comitetului Central al P.M.R. care elaborează programul “vizând transformarea socialistă a agriculturii şi declanşarea campaniei
de colectivizareşi de îngrădire a chiaburilor prin apărarea intereselor
proletariatului agricol, ale ţăranului sărac şi mijlocaş faţă de chiabur, chiar
în problemele cele mai mărunte (…) printr-o politică fiscală de clasă, care să
uşureze situaţia ţăranului sărac şi mijlocaş, de o parte, şi să apese pe
chiabur, pe de altă parte”[32]. După modelul sovietic se înfiinţează Gospodăriile
Agricole Colective (G.A.C.) şi Gospodăriile Agricole de Stat (G.A.S.), pe 24
iulie 1949 fiind inaugurate, în Ardeal, primele G.A.C.-uri cu titlu
cvasiexperimental: “Tractorul Roşu”, din Lunca de Jos (Cluj) ,“Zorile”, din
Turnişor (Sibiu) şi “Ogorul Roşu”, din Laslea(Târnava Mare)[33]. Stabilirea economiei socialiste planificate a fost
extrem de brutală. Asemeni bărbaţilor, femeile au rezistat activ
colectivizării, dar, încă de la început, fermele colective s-au bazat în
principal pe munca lor. Încercând să le convertească la noul sistem, oficialii
statului explică avantajele colectivizării că emancipante.[34] Prin
distrugerea gospodăriei patriarhale ca primă unitate de producție,
colectivizarea impusă le acordă atât egalitate cu bărbații, cât și
independență. Preluând fragmente din discursul lui Stalin la un congres al
agricultorilor din 19 februarie 1933, un articol din “Lupta de clasă” citează:
" Să nu uităm că doar în colhozuri
femeile pot fi pe picior de egalitate cu bărbații. În afara colhozurilor este
inegalitate, în colhozuri sunt drepturi egale. Prin unitatea de lucru, femeia a
devenit independentă. Acum nu mai lucrază pentru tatăl sau soțul său”. [35]
Pătrunderea
femeilor în activităţi care fuseseră anterior apanajul exclusiv al bărbaţilor e
reflectată atât la nivel instituţional, prin crearea de facilităţi legate de
familie: grădiniţe, centre de zi pentru îngrijirea bătrânilor şi copiilor, la
nivel organizatoric, prin obţinerea unor funcţii de conducere în unităţi de
producţie şi instituţii culturale, cât şi la nivelul limbajului – mai sus
pomenitul Dicţionar al limbii române moderne introducînd termeni precum:
“MINERIŢĂ-Muncitoare calificată care lucrează într-o mină; PETROLISTĂ-
Muncitoare care lucrează în industria petrolului; ZIDĂREASĂ- Femeie zidar;
TOPITOARE- Muncitoare care lucrează la un cuptor de topit” etc. Ideea că
puterea de persuasiune a femeilor poate folosi regimului în procesul de
ideologizare a societăţii e transpusă în fapt, în această primă perioadă, prin
apelul oficial tot la discursul lui Stalin care enunţa motivele pragmatice
pentru o astfel de promovare:”Femeile au
menirea de a educa copiii noștri, generația noastră viitoare, adică viitorul
nostru (...). Acesta este motivul pentru care salutăm activitatea socială a
lucrătorelor femei și accesul lor la funcții de conducere, ca un semn sigur al
progresului culturii noastre. "[36]
Ridicarea nivelului de instrucţie al femeilor devine o prioritate a
guvernanţilor în măsura în care industria suferă de o penurie de cadre
calificate, creşterea procentajului femeilor în rândul specialiştilor având loc
după finalul deceniului cinci, ca urmare a desfiinţării şcolilor de menaj şi
gospodărie casnică, de înfiinţare a celor profesionale de fete şi de iniţiere a
programului de studiu la seral pentru angajatele în muncă. În paralel se
constată creşterea numărului de studente atât la Universităţile din Cluj[37], cât şi la Politehnică.
În alte sectoare de muncă, anumite
profesii devin majoritar ocupate de către femei- e cazul învăţământului şi
medicinii generale, meserii tradiţional orientate spre atribuţiile de gen:
îngrijirea copiilor şi a sănătăţii familiei. În
acelaşi timp, în jurul unei caste de femei aparţinând conducerii de stat şi
partid, gravitează numeroase angajate, aparţinând ca origine şi şcolarizare
lumii satului şi fostelor şcoli de menaj, transformate în personal domestic,
absent din statisticile vremii, care îşi dispensează angajatoarele de
activităţile menajere.
Anii 50 aduc o nouă viziune asupra solidarităţii de gen- nu mai este una
legată de emanciparea prin educaţie, ci una construită pe baza egalităţii (presupuse)
în percepţia societăţii: a intelectualei cu muncitoarea, a activistei cu
familista, a naţionalităţilor conlocuitoare, etc. În acest spirit e constituită
delegaţia reprezentantelor ardelence la Congresul femeilor de la Bucureşti, din
iunie 1950: Maria Zidaru- colectivistă sătmăreancă, Raluca Ripan-academician,
Ileana Brumaru-ţărancă din Mera, Menyhart Zsuza-lăcătuş din Tg. Mureş, Sanda
Costan-profesoară din Râşca şi Cazacu Katalin-textilistă din Cluj acoperă
cerinţele de imagine ale momentului.[38]
Acest activism impus, orchestrat de propaganda epocii, ascunde în fapt nu o
“dublă sarcină” a femeii, aşa cum este cunoscut termenul în istoria
feminismului, ci o triplă muncă- în familie, la locul de muncă şi în cadrul
organizaţiilor de partid- deşi statul promite o dezvoltare pe măsură a
serviciilor sociale, mişcările produse sunt extreme de brutale, iar
independenţa mult clamată e departe de a fi la ordinea zilei. Salariile mai
mult decât modeste, munca necalificată, cursurile de perfecţionare, majoritatea
la seral, care se adresează cu predilecţie nefamilistelor- căci “familia
modernă” în care soţul preia din sarcinile casei pentru ca soţia să poată să se
instruiască e doar o utopie- normele de muncă supralicitate[39],
şedinţele, “activitatea culturală” impusă[40], etc. fac ca aplicarea reală a ambiţiei comuniste de participare a
femeilor în producţie, să devină o corvoadă, tragic instrumentalizată de către
putere, căci regimul pune accent pe acest plural de participare feminină,
aspect esential al unei realităţi “decretate”, inexistentă în fapt în spatele
verbului şi imaginii.
Cu toate acestea, această
miză a muncii femeii, a promovării ei în posturi de responsabilitate şi
afirmarea sistematică a egalităţii sale cu bărbatul[41], dă unui mare număr de
femei sentimentul unei veritabile emancipări. Acest lucru e mai vizibil în
sfera educaţiei şi culturii, căci, confruntat cu o intelectualitate
masculină labilă, pe care nu prea poate conta, partidul are nevoie de un nucleu
de aderente motivate în jurul cărora să construiască o bază de mase. După
încheierea represiunii dure, ca și după expatrierea multor indezirabile, aceste
noi intelectuale de stînga devin ușor de controlat. Pătura foarte subţire a
intelectualelor anilor 50 este greu de urmărit de lucrările care se apleacă
asupra istoriei elitelor româneşti[42],deoarece, statistic, ele
nu pot fi înscrise în tendinţele identificabile, cum ar fi: adeziunile masive,
de tip colaboraţionist, la proiectele totalitare, prin viraje ideologice de 180
de grade, sau acţiunile extremiste antisistem, ci, mai degrabă, prin refugierea
prudentă într-un con de umbră, pentru a nu risca represiuni din partea celor
care deţin toate pîrghiile puterii.
În deceniul şase, atitudinea autorităţilor faţă de intelectuali suportă
fluctuaţii şi schimbări de nuanţe în
funcţie de interesele regimului- antiintelectualism până în 1953 şi după
revoluţia din Ungaria şi o scurtă perioadă de destindere între 1954 şi 1956,
odată cu reprimirea în servicii (mai întâi tehnice, apoi umaniste) a ceea ce a
mai rămas din fosta intelectualitate. Vizate sunt în primul rând cadrele
didactice, ca factori propagatori nu numai de cunoştinţe, ci şi de atitudini, acestora
reamintindu-li-se constant că trebuie să depună o muncă care să se desfăşoare
în limitele impuse de clasa muncitoare :”Bunurile materiale se creează în fabrici şi pe ogoare şi din bunurile
acestea trăiesc şi intelectualii. E normal şi nu poate fi admis ca printre
profesori, să se afle acei care nu-şi fac datoria, care într-o formă sau alta
au atacă politica partidului, şi nu au o atitudine justă”[43].
Puţin câte puţin,
imaginea centrală a femeii muncitoare şi a eroinei în producţie lasă loc celei
a femeii-mamă. Zâmbitoare, înconjurată de copii şi de bunici, îşi face timp şi
pentru prietene, concedii şi activiţăţi de suflet pe care le poate
practica în compania altora: cusut, brodat, teatru de amatori, pictură,
sculptură, olărit[44].
Bibliotecile publice şi casele de cultură se transformă din spaţii de
ideologizare în lăcaşuri de recreere[45].
Noua propagandă lasă încrâncenarea deoparte şi apelează la imagini paşnice,
uneori idilice, pentru convertire. Conform ei, statul se substituie familiei în
exercitarea anumitor funcţiuni- economia domestică şi educaţia-punând în
sarcina colectivităţii instruirea şi educarea copiilor şi asigurând prin
servicii specializate, degrevarea mamelor şi soţiilor de o parte din
activităţile menajere. Familia e redusă la unirea a două entităţi libere,
egale, aflate în serviciul comunităţii- evoluţia personală se datorează şi
datorează acestei colectivităţi. Problemele de cuplu nu mai ţin de sfera
intimă, privată, ci se rezolvă prin intermediul colectivităţii. Derapajele
sentimentale, refuzul de a plăti pensie alimentară sau alte probleme de gen
sunt serios discutate de colectivele de muncă şi taxate de organizaţiile de
partid, nici o problemă nefiind prea neînsemnată pentru a nu ajunge pe masa
decidenţilor din Comisia de Control a CC al PMR şi Comisia Centrală de
Verificare – ambele organisme fiind conduse în paralel de acelaşi
preşedinte,Constantin Pârvulescu.[46]
Această intervenţie a exteriorului în
viaţa privată încearcă să ofere o senzaţie de siguranţă femeilor- emanciparea e
deplină, căci factorii perturbatori din interior sunt ţinuţi sub control- şi
acest lucru e valabil pentru toate păturile profesionale, indiferent de
instruire.
Deceniul
şapte aduce o serie de elemente noi în viziunea oficială asupra educaţiei
femeii. Constituţia din 1965 tratează munca ca “datorie de onoare” a tuturor
cetăţenilor, astfel că neintegrarea femeilor într-o activitate productivă pusă
în slujba societăţii intră în contradicţie cu principiul fundamental al
statului comunist, potrivit căruia munca, eliberată de penibil, ajunge să fie o
a doua natură, principal factor creator şi eliberator. “Dezvoltarea forţelor de
producţie pe baza noilor descoperiri ştiinţifice” impune schimbarea
standardelor de instruire şi reinstruire, scopul declarat fiind acela al
“ştergerii diferenţelor dintre clasele şi păturile sociale”, sintagma
cuprinzând atât diferenţele economice, cât şi cele de educaţie, procesul fiind
prognozat ca raţional şi echilibrat, egal repartizat spaţial şi temporal. Pe
lângă acestea, discursul de partid adresat femeilor revine la elemente
tradiţionale, cum ar fi grija faţă de urmaşi, menţinerea unei naţiuni tinere şi
apărarea unor puternice principii morale. Devenite categorie-ţintă, femeile au parte de o propaganda destinată
exclusiv lor, care le are tot pe ele, atât ca subiect, cât şi ca mediu de
propagare. Într-o perioadă de relativă deschidere, modelele occidentale de
emancipare intelectuală, atent cernute, sunt lăsate să pătrundă în conştiinţa
cititoarelor şi ascultătoarelor de ştiri. Diferenţa între acestea şi
intelectualele autohtone rezidă în imaginea care e proiectată societăţii- cele
din urmă studiază, cercetează, inventează şi inovează în cadrul diferitelor colective, întotdeauna îndrumate,
susţinute, coordonate şi urmate de colectiv.
Producţia intelectuală trebuie să se alinieze cerinţelor, planurilor şi
proiectelor iniţiate, dezbătute şi aprobate de colectivitate. Individualismul creator e privit ca reacţie
subiectivă, egocentrism, conservatorism sau tradiţionalism, nefiind nici adaptat, nici creator de
viaţă instituţională conformă standardelor ideologice.
Două coordonate ale politicii de stat şi
partid se află la baza afirmării femeii intelectuale în această perioadă:
industrializarea masivă şi afirmarea factorului naţional ca centru polarizant
al activităţii de cercetare. Creşte exponenţial numărul femeilor implicate atât
în ştiinţele exacte: matematică, chimie, geologie, fizică, medicină, economie,
cât şi în cele umaniste: filosofie (accentul fiind pus pe materialismul
dialectic), istorie, etnografie şi folclor, lingvistică şi literatură,etc.
Acest lucru poate fi urmărit în feminizarea accentuată a învăţământului primar
şi mediu, în pătrunderea,e drept, destul de timidă, a femeilor la catedrele
universităţilor şi în creşterea numărului de angajate ale unităţilor de
cercetare (institute, laboratoare) şi de cultură (biblioteci, muzee).
Retorica autodeterminării şi independenţei
statului care face apel la trecutul comun şi elementul de individualitate a
naţiunii duce treptat la o renăscută campanie feministă, apartenenţa femeii la
colectivitatea naţională transpunându-se în roluri simbolice, dar specifice.
Sunt readuse la viaţă, cercetate şi
valorificate informaţiile asupra femeilor implicate în lupta pentru emancipare,
dar ceea ce interesează nu este atât discursul programatic al acestora, ci
modul de organizare şi implicarea socială. Apar numeroase studii referitoare la
Reuniunile de femei române din Ardeal, activitatea acestora dedicată
emancipării sociale şi naţionale devenind un exemplu des utilizat de
propagandă- mitul originii comune e dublat de cel al destinului comun. Accentul
pus pe diferenţa „noi”-„ceilalţi” în sfera naţională, economică şi politică
conferă femeii un dublu rol: de reproducătoare biologică a colectivităţii
etnice şi de reproducătoare ideologică şi perpetuatoare a culturii etnice.
Conform discursului oficial, perioada1966[47]-1979[48] este cea de „absolută
emancipare socială şi politică a femeii”. În realitate însă, codificarea
juridică a statutului femeii ca mijloc naţionalizat de creştere a populaţiei, e
urmată, ca o compensaţie, de promovarea abruptă a femeilor în structurile
puterii, pentru a justifica de fapt ascensiunea fulminantă a Elenei Ceauşescu.
O privire mai atentă asupra originilor acestui discurs sesizează două surse-
una situată la vârful absolut al puterii, care emite ideile pronataliste[49], şi una situată la
nivelul propagandistic de bază, care e orientată exclusiv spre participarea
femeilor la activitatea productivă[50], educaţională[51], politică[52] şi culturală[53] naţională.
Elaborată la comandă în epocă, broşura Femeia în lumea profesiunilor, apărută
la Cluj în 1976,”lucrare realizată în
conţinut şi formă care să constituie o sinteză, o confirmare reală a aprecierii
de care se bucură cele aproximativ 85.000 de femei încadrate în diferite
sectoare de activitate, din partea partidului şi statului nostru”[54], reprezintă, pe de o
parte, o valoroasă sursă privind imaginea oficială a ardelencei, şi,
neintenţionat, pe de altă parte, dovedeşte limitele reale ale recunoaşterii
muncii intelectuale ale acesteia – imaginile şi microbiografiile dovedesc că în
acel an, de maximă recunoaştere a meritelor femeii, doar două doamne atinseseră
gradul de profesor universitar( Dr.
Docent Eugenia Mihalca-Medicină şi Dr. Călina Mare-Filosofie), restul ( Dr. Ing
Lucia Roman-Agronomie, Dr. Felicia Bota-Fizică, Dr. Almaşi Lucreţia- Chimie,
Dr. Ana Ratz-Filologie, Dr. Lia Oniţiu- Mecanică, Dr.Maricica Chişu- Pedagogie,
Dr. Asandrei Aurelia-Biologie, Dr. Ana Felea-Filologie şi preşedinta Filialei
Cluj a UAP, Ana Lupaş-Arte Plastice) nedepăşind poziţia de lector universitar
sau şef de sector în cercetare. Asemeni minorităţilor etnice, şi femeile sunt
considerate o „minoritate” intelectuală, necesar a fi prezentă în organigrama
instituţiilor de învăţământ superior şi cercetare conform indicaţiilor de
partid- prezentă, dar nu evidentă[55].
„Promovarea femeilor în munci de răspundere”
era consecinţa afişată a sensului învăţământului de partid care, desfăşurat în
cea mai elaborată formă în cadrul Academiei „Ştefan Gheorghiu”, produce femei -
doctor în ştiinţe politice, pregătite special pentru domeniul propagandei, care
ajung să ocupe în acest deceniu peste 70% din funcţiile din acest sector, atât
la nivel central, cât şi teritorial. La nivelul judeţelor, postul de secretar
cu propaganda este al doilea ca importanţă în ierarhia conducerii după cel de
prim-secretar al judeţului. Faptul că în programa Academiei de ştiinţe politice
figurează cursul intitulat „Metodele activităţii ideologice în rândurile
intelectualilor, tineretului şi femeilor”, demonstrează că aceste categorii
sunt percepute de putere ca „aparte”, subiectele propuse şi modul de abordare a
acestora diferind, se pare, de cele generale.
Ultimul deceniu al conducerii Ceauşescu
produce cele mai mari bulversări în imaginea impusă a intelectualei-
apartenenţa socială „sănătoasă” odată devenită inutilă, se marşează pe auto-construcţia
educaţională- e epoca tehnocratei, a femeii care obţine o poziţie de conducere
sau o recunoaştere profesională doar în virtutea unei instrucţii aprofundate şi
a unor atribute individuale intelectuale de excepţie. E epoca acumulării de titluri
academice care pun la adăpost persoana de orice îndoieli asupra capacităţilor
sale de muncă şi de justificare a „rotaţiei cadrelor” pe baza competenţelor
intelectuale.E unda de propagare pe care o produce în păturile largi ale
societăţii, strădania acerbă de a justifica poziţia Elenei Ceauşescu de număr
doi în stat. În realitate însă, sistemul educativ din România tinde să niveleze
pregătirea tinerilor, prin transformarea învăţământului mediu din teoretic în
practic, prin deprecierea celui tehnic superior care devine de masă şi prin
restrângerea drastică a celui teoretic universitar, în acelaşi timp cu
degradarea imaginii intelectualului de formaţie clasică. „Cercetarea şi
inovaţia”- termeni preferaţi ai limbajului de lemn, sunt goliţi de conţinut,
căci justifică activităţi de supravieţuire menite a salva o economie închisă,
dublate de o stagnare a ideilor, datorată imposibilităţii tinerilor de a mai fi
angajaţi în domeniu. Finalitatea cursurilor universitare devine una de
reproducere a cunoştinţelor acumulate, odată cu introducerea obligativităţii de
a parcurge un pasaj la catedrele învăţământului mediu, prin transformarea
absolvenţilor în cadre didactice.
Anii 90
înseamnă pentru femei o retragere aproape totală din viaţa politică, căci
spectrul Elenei Ceauşescu ca prim factor de distrugere a societăţii româneşti
şi imaginea sa de simbol absolut al incompetenţei planează asupra oricărei
tentative de implicare în această sferă. Pe de altă parte, femeile sunt cele
care, statistic, profită cel mai mult de mărirea numărului de locuri în
învăţământul superior şi îşi completează studiile, chiar dacă nu mai sunt la
prima tinereţe. Urmare acestui fapt, multe dintre ele reuşesc să ocupe posturi
superioare, chiar de conducere, la
locurile de muncă sau, odată cu apariţia şomajului, să treacă, cu mai mult
success decât bărbaţii, prin faza de reorientare profesională. Specializări
precum asistenţa socială, dreptul, farmacia, pedagogia şi psihologia (ultimele
două reînfiinţate după 1990) atrag în majoritate studente, astfel că,
profesiuni ca cea de judecător, psiholog, institutor, educator cu studii
superioare sau farmacist se adaugă celor de medic de circumscripţie şi cadru
didactic în învăţământul mediu ca feminizate aproape în totalitate.
Desfiinţarea
învăţământului profesional, reducerea drastică a locurilor de muncă în
industrie şi lărgirea sistemului de acces în instituţiile de învăţământ
superior produc, la nivelul mentalităţii, schimbări semnificative-
bacalaureatul se demonetizează, devenind o treaptă “de jos” a pregătirii
intelectuale, studiile superioare devin o necesitate în construirea imaginii de
femeie educată, pragul de diferenţiere mutându-se spre studiile aprofundate-
masterat, doctorat, studii post-doctorale. Doar acestea din urmă mai pot
asigura o poziţie confortabilă pe scara socială într-o lume a cărei valori sunt
bulversate- în lipsa unui capital economic care să indice rangul (deţinut
aproape în totalitate de bărbaţi), femeile apelează la cel intelectual.
[4]
Kalinin,Mihail, Despre înfăţişarea morală
a poporului nostru, Bucureşti, Editura Partidului Comunist din România,
1945, p.37
[6] Aspecte din viaţa muncitoarei, ţărancei şi intelectualei
românce, în Lupta
Ardealului, Cluj, 1946, an I, nr.52
[8] Stalin,I.V.,
Discurs la a cincea aniversare a primului
Congres al muncitorilor şi ţăranilor (1923), în Opere, vol V, Bucureşti, Editura PCR, p.349
[10] Sunt elocvente în acest sens scrierile
câtorva autori, intens publicaţi în primul an după război, care marşează
exclusiv pe această temă: Ruxandra Palladi :”Muncitoarea”, “Ultima noapte”,
“Ridică-mă sus, mamă!”, Teodor
Rudenco:”Marş funebru”,E. Luca:”Victoriţa”, Leon Feraru:”Magherniţa veche”
[11] Lenin,V.I.,Ziua internaţională a femeii, din
Pravda, 8 martie,1921, în La femme et le
communisme, Paris, Edition sociales, 1950, p.177
[13] Femeile din toată lumea şi-au găsit un drum comun,
Bucureşti, Comitetul de
iniţiativă pentru constituirea Federaţiei Democrate a Femeilor din
România,1945, p.5
[16]
Nagy, István , A mi lányaink , Bukarest , Ifjúsági
Könyvkiadó,1954
[18] Iurea, Geogeta, Ce
cerem căminului nostru cultural în privinţa propagandei agricole şi Din preocupările unui cămin cultural pe tema
popularizării proiectului de Directive (ale Congresului II al PMR), în
Îndrumătorul cultural, an VII, nr.12/ decembrie 1954, p.17-20
[19] Femeia sovietică şi La femme sovietique, ambele publicate la
Moscova şi prezente pe standurile din România între 1948 şi 1957
[20] Femeile din toată lumea şi-au găsit un drum comun,
Bucureşti, Comitetul de iniţiativă
pentru constituirea Federaţiei Democrate a Femeilor din România,1945
[21] Zetkin,Clara, Zur Geschichte der proletarischen
Frauen-bewegung Deutschlands,Berlin,Dietzverlag,1958
[22] Bilsai-Philipenko,V.,
A szovjet demokrácia és a
nõk egyenjogúsága a Szovjetunióban,Budapest,1949
[23] La femme et le communisme.Anthologie des grands textes du
marxisme, Paris, Editions Sociales,1950
[24] Bourdieu,
Pierre - Esquisse d’une théorie de la pratique, Paris,Droz, 1972
[25] Viaţa neînfricatei luptătoare antifasciste Pssionaria
scrisă de ea însăşi, în Almanahul
poporului,Bucureşti, Editura Scânteia, 1946,p.64
[26]
Ibaruri,Dolores, Ana Pauker în libertate,
în Almanahul poporului, Bucureşti,
Editura Scânteia, 1945, p.124-126 şi Kiváló Assyonyaink. Anna Pauker, în
Dolgozó Nő, Kolozsvar,iunie 1945,p.79-80
[27] Constituţia Republicii Populare Române, Art.21 şi 22, în"Monitorul Oficial", partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 1948.
[28] Pauker,Ana,
Discurs ţinut cu ocazia zilei de 8
martie, Zi Internaţională a Femeii, în Scânteia,
9 martie 1949, p.2
[30] Decret 45/1949 pentru organizarea Ministerului Invatamantului Public al R.P.R.,în Monitorul Oficial nr. 38 /15 februarie 1949
[31] Academia
RPR, Dicţionarul limbii române moderne,
Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1958,p.297
[33] Primele gospodării agricole colective, în Făclia Ardealului.Organ al Comitetului
Regional Cluj şi al Sfatului Popular Regional şi Orăşenesc, Cluj, 1949
[34] Haroban szü etett és lelkesen dolgozik az “Uj Elet”
kollektiv gazdaság, în Dolgozó Nő, Kolozsvar,mai 1950, p.20-21
[35] Munca femeilor din gospodăriile agricole colective, în
Lupta de clasă.Organ teoretic şi politic
al CC al PMR, Bucureşti, 1949, an XXIX, nr.2, p.27
[36] Citat din
discursul lui I.V.Stalin la Congresul Partidului din 1934, preluat în articolul
Femeile în munca de conducere, în Făclia Ardealului.Organ al Comitetului
Regional Cluj şi al Sfatului Popular Regional şi orăşenesc, Cluj, an VII,
nr.1633/1952
[37] DJAN
Cluj, Fond 798-Universitatea din Cluj, Inventarul registrelor de evidenţă,
Registre matricole 4001-5660
[38] Szót
kérek! Munkasnök, dolgozó parasztasszonyok, értelmisegiek bátor hangja a
kongresszuson, în Dolgozó Nő, Kolozsvar,iulie 1950p.12-13
[41] Revistele Femeia şi Dolgozó Nő prezintă,
între 1950 şi 1960, în aproape fiecare număr, colaje conţinând fotografii
sugestive: femei agricultor, textiliste, laborante, învăţătoare şi profesoare,
femei constructor, cercetătoare şi aviatoare
[42] Vezi Boia, Lucian, Capcanele
istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950, Bucureşti, Editura Humanitas,
2011
[43] Isac, Emil,
Cartea a devenit un bun al maselor, în Făclia Ardealului, nr.1526/21 august 1951
[45] Bindea,
Irina, Kulturelle
Aktivitäten in den Kulturzentren und Bibliotheken, în Volkszeitung.Organ
des regionsparteikomitees und des regionfolksrates Stalin, Braşov, an II, 30 mai 1958, p.9
[46] Între motivele excluderilor din partid se numărau:”a întreţinut
legături intime cu mai multe femei şi alte abateri”; ” Secretar al
organizaţiei de bază de laGAC Mesteacăn, raionul Huedin,Regiunea Cluj, exclus
din partid întrucât a întreţinut legături cu diferite femei, avea viciul beţiei
şi era preocupat de interesele sale personale”;” beţii repetate, legături cu
diferite femei,deteriorarea maşinii instituţiei pe care acondus-o în stare de
ebrietate şimuşamalizarea accidentului”,etc.,în ANR, Fond:Comitetul Central al Partidului ComunistRomân. Parte
structurală:Colegiul Central de Partid(1945-1989),www.arhivelenationale.ro
[47] Decretul
770 din octombrie privind interzicerea avortului ca „acţiune antinaţională şi
antisocială”
[49] Ceauşescu, Nicolae, Discurs la
sedinţa plenară a Comitetului Central al Partidului Comunist Român, iunie,
1973
[51] Bătrînu,
Emilia, Educaţia femeii şi rolul ei în
educaţie, în România liberă, 34,
nr.9829, 1 iunie 1976, p.1-2
[52] Sporirea rolului femeii în viaţa politică, economică şi socială, în
Munca de partid, 18, nr.15/ noiembrie
1974, p.76-78
[54] Popa,
Natalia, Femeia în lumea profesiunilor,
Introducere la broşura cu acelaşi titlu, Cluj-Napoca, 1976,p.13
[55] Confirmarea
acestei situaţii o făcea doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga, într-un interviu
acordat TVR în 1994, în care vorbea de includerea femeilor în diferite
colective şi comisii pentru că erau femei- „o femeie, ne trebuie şi o femeie”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu