ÎNVĂŢĂMÂNTUL
DESTINAT FEMEILOR DIN TRANSILVANIA
(SECOLELE
XIX- XX)
Legi,
proiecte şi reforme
În ultimul sfert al secolului al XVIII-lea în învăţământul transilvănean
are loc transferul de la sistemul aparţinător exclusiv confesiunilor religioase
(catolică, unitariană, calvină, luterană, ortodoxă şi greco-catolică) cu
planuri de învăţământ, manuale, programe şcolare influenţate de delimitările
etnico- religioase spre un sistem impus de stat, care se doreşte a fi mult mai
coerent şi are ca scop asigurarea unei funcţionalităţi sociale bine articulate.
Cetăţeanul util societăţii este produsul unei familii care îi oferă educaţia
civică şi a statului care îi asigură instrucţia prin intermediul şcolii.
Influenţată de principiile prusace, împărăteasa Maria-Thereza iniţiază în 1774
faimoasa Schulverordnung, ordonanţă
prin care instrucţia publică devine chestiune de stat şi ale cărei principii
sunt reluate în Ratio educationis totiusque rei litterariae per regnum
Hungariae et provincias eidem annexas, intrată în vigoare, prin decret
imperial, în 1777. Accentul este pus pe
învăţământul primar ca principal mijloc de alfabetizare şi, fără a vorbi
explicit despre instrucţia fetelor, documentul cuprinde totuşi referiri
indirecte atunci când descrie tipurile de şcoli primare şi materiile care sunt
predate în acestea : morala şi religia, scrisul şi cititul, ortografia şi
caligrafia, aritmetica, noţiuni generale de istorie şi geografie şi lucrul manual.
În şcolile rurale (scolae pagorum),
compuse dintr-o singură sală de clasă, condusă de un dascăl, este obligatorie
predarea cititului, scrisului, aritmeticii, religiei şi cunoştinţelor
domestice, facultative fiind limbile latină şi germană.
În cele din oraşele mici (scholae oppidanae), cu
minimum două săli de clasă şi doi dascăli, cunoştinţele domestice sunt
diferite- în loc de tors şi ţesut se învaţă croirea, coaserea hainelor şi
broderia- iar materiilor obligatorii li se alătură limba germană.
În şcolile din marile oraşe (scholae urbanae),
cu trei încăperi şi dascăli, apar diferenţierile clare în programă între băieţi
şi fete, predându-se economie domestică sau noţiuni primare de drept
civil, la materiile facultative adăugându-se desenul, geometria şi fizica.
Decretul Mariei Tereza nu se pronunţă asupra obligativităţii
creerii de şcoli ci asupra obligaţiei familiilor de a asigura instrucţia
copiilor, menţionând că este de dorit înfiinţarea şcolilor în comune şi
frecventarea acestora de către copii între şase şi paisprezece ani.
Regulaele directivae din 1774, Schul
Patent din 1776, Ratio
Educationis din 1777, aplicate prin Norma Regia din1781 şi Regulamentul şcolilor naţionale din 1784
stabilesc un conţinut mai coerent ca obiective majore pentru întregul
învăţământ, particularizat însă ca aplicare în funcţie de starea socială a
celor care frecventează cursurile: nobili, orăşeni şi ţărani[1]. Nici
unul dintre aceste documente, după cum am mai menţionat, nu se ocupă însă
expres de instruirea femeilor.
Abia în 1799, la solicitarea
Comisiei şcolare dietale, Pakei Jozsef, profesor al Colegiului unitarian din
Cluj, întocmeşte un proiect de reformă a învăţământului[2],
având o supraveghere mixtă, clericală şi laică, conducerea efectivă a şcolilor
revenind reprezentanţilor confesiunilor religioase din principat, iar
controlul, împăratului. Specificitatea socială, etnică şi confesională trebuie
respectată, ea regăsindu-se în cele trei coordonate majore ale educaţiei- cea
morală, cea intelectuală şi cea fizică. Structurată în trei trepte: elementară
(obligatorie), medie şi superioară (facultative), instruirea urmează a se face
prin următoarele tipuri de instituţii:1) şcoli de băieţi şi şcoli de fete –după
genul elevilor; 2) şcoli săteşti şi şcoli orăşeneşti- după locaţie; 3) şcoli
triviale (în mediul rural), inferioare (în oraşe), erudite (gimnazii) şi
superioare (licee, colegii, universităţi, academii)- după gradul de instruire
pe care îl oferă. Şcolile elementare se află sub directoratul parohilor,
curatorilor bisericeşti sau, în cazul celor interconfesionale, unor laici.
Înaintat abia în 1802 Cancelariei aulice de la Viena, proiectul nu este pus în
practică datorită situaţiei interne şi internaţionale nefavorabile.
Iosif al II-lea menţine decretul dat de mama sa ca bază a schimbărilor pe
care le preconizează în învăţământul public. Reorganizarea acestuia devansează
ca şi concepţie epoca, dar se dovedeşte, de multe ori, în dezacord cu
necesităţile vremii. Învăţământul primar devine obligatoriu, sub ameninţarea
penalizării prin tăierea subsidiilor familiilor recalcitrante, pentru toţi
copiii între şase şi doisprezece ani, urmărindu-se scoaterea şcolilor de sub
influenţa ecleziastică şi înfiinţarea de unităţi susţinute direct de
comunităţi, care, ieşite de sub tutela Bisericii, pot fi frecventate de copii
indiferent de cultul căruia îi aparţin. Viziunea iosefiniană asupra femeii în
general este aparte pentru epocă, deoarece consideră că aceasta este datoare să
îşi exercite rolul activ în societate[3], lucru dovedit prin desfiinţarea ordinelor
monahale de femei care duc o viaţă strict contemplativă: carmelitele,
capucinele, benedictinele, vizitandinele, cistercienele, dominicanele,
paulinele, etc., cu excepţia elisabetanelor - care au ca primă activitate
îngrijirea bolnavilor- şi ursulinelor – care instruiesc fetele sărace (este şi
cazul şcolii catolice de fete,
înfiinţată la Sibiu în 1733, de către 8 călugăriţe ursuline venite de la
Bratislava )[4]. Introducerea germanei ca limbă exclusivă de predare
produce o reacţie de respingere generală, astfel încât, în ultimul an de
domnie, împăratul, recunoscând erorile comise, aboleşte decretele date în
timpul conducerii sale.[5]
În timpul scurtei domnii a lui Leopold al II-lea se revine la învăţământul
primar obligatoriu în limbile naţionale şi este numită o nouă comisie special
însărcinată cu elaborarea unui proiect de lege asupra instrucţiei publice.
Primul act oficial care face referire specială la educaţia femeilor este al
doilea Ratio educationis,[6]
elaborat în 1806 în timpul domniei lui Francisc al II-lea. Capitolul VII al
secţiunii dedicate şcolilor vernaculare vorbeşte despre necesitatea instruirii
fetelor şi instituţiile destinate acestui scop.[7]
Programa şcolară este stabiltă în funcţie de clasa socială căreia îi aparţin
elevele astfel: cele cu origine modestă sunt iniţiate în doctrina religioasă,
citit, scris, ortografie, aritmetică elementară şi cunoştinţe despre gospodărie
(VII,2); cele care aparţin păturii mijlocii (sed mediocri fortunarum conditione sunt progenitae) aprofundează
studiul religiei (elemente de doctrină, istorie a Bisericii, studiul
Evangheliilor) şi urmează cursuri de lectură, scriere şi ortografie „exacta” , istoria Ungariei şi economie
domestică (VII, 3). Fetele provenite din rândul arisocraţiei pot urma cursuri
de scris-citit în maghiară, germană şi franceză, ortografie şi caligrafie,
aritmetică, istorie biblică, geografie, istorie şi comportament în societate.
Profesorii acestor şcoli trebuie să facă dovada absolvirii unor instituţii de
stat în specializările ştiinţe sau litere şi arte şi să dovedească cunoşterea
limbii maghiare (VII,4).
Învăţământul secundar este divizat în trei părţi distincte : prima, cu
o durată de patru ani, cuprinde un curs de gramatică ; a doua, de doi ani,
are ca scop studiul disciplinelor umane, iar a treia diviziune, cu o durată
asemănătoare, cursul de filosofie. Indiferent
de felul lor, catolice sau protestante, şcolile au aceeaşi programă. Nu se
poate spune dacă erau preconizate clase sau chiar şcoli secundare pentru fete,
legea nefăcând nici o afirmaţie clară în acest sens- ea nici nu încurajează,
nici nu interzice constituirea unor asemenea instituţii.
Mijlocul secolului XIX este marcat de reglementarea cunoscută sub numele de
Systema scholarum , edictată în 1845
de Ferdinand I al Austriei, care impune marilor proprietari obligaţia de a
înfiinţa, în satele şi comunele de pe domeniile lor, şcoli primare pentru
copiii locuitorilor. Sunt înfiinţate şi şcoli normale de stat, cu o durată de
doi ani, învăţătorii ieşiţi de pe băncile acestora putând preda în învăţământul
primar, acesta din urmă fiind restructurat în două etape, una de doi şi alta de
trei ani. Pentru prima dată învăţătorii, ca angajaţi ai statului, nu ai
comunităţilor, beneficiază, la împlinitrea a 30 de ani de serviciu, de pensie[8].
Dincolo de învăţământul primar nu există alte şcoli destinate fetelor decât
cele private, create la Buda în 1843 (condusă de Louis Folnesics) şi în 1845 (a
contesei BlankaTeleki) care funcţionează până la revoluţia din 1848[9].
Originară din Satulung Maramureş, contesa Teleki a fost educată la Paris şi
Munich în spirit liberal. În1846, liceul înfiinţat de ea îşi deschide porţile
sub conducerea Klárei Leövey, având în corpul profesoral o bună parte a elitei
intelectuale maghiare- printre aceştia aflându-se Vasvári Pál (ca profesor de istorie) şi Hanák János (care susţinea cursurile de biologie şi geografie). Autoare a celebrului
manifest în 24 de puncte intitulat “Cererile femeilor maghiare radicale”[10], Blanka Teleki se pronunţă pentru o educaţie a femeilor
identică cu cea a bărbaţilor (inclusiv studiile superioare) şi pentru
participarea acestora în mod activ la treburile publice. Odată cu înfrângerea
revoluţiei, liceul acesteia este închis în 1849 pe motiv că ar fi fost un
centru al ideilor subversive, iar contesa este arestată, condamnată iniţial la
moarte, pedeapsa fiindu-i comutată apoi în închisoare pe viaţă. Tot în timpul
revoluţiei, baronul Eötvös
József[11], considerând învăţământul ca
principală chestiune de ordin politic şi naţional, elaborează un proiect de
lege destinat modernizării acestuia- înfrângerea revoluţiei întârzie însă
punerea în sa aplicare.
În Transilvania, decretarea
învăţământului elementar obligatoriu în localităţile cu populaţie germană
conform învăţământului din Austria (Entwurf der grundzuge des
offentlichen unterrichtswesens in Österreich, 1848), permite şi copiilor români accesul la şcolarizare
într-o formă de bilingvism. Promulgarea, la 9 octombrie 1849, de către
ministrul instrucţiei publice Léon Thun, a legii denumite Organisations-Entwurf[12], produce noi modificări în structura şi planurile
de învăţământ ale şcolilor primare. Planul vizează uniformizarea naţiunilor din
monarhie, şi, în baza dispoziţiilor sale, în cursul
inferior se învaţă în română, maghiară sau germană, iar în clasele superioare
predarea trebuie făcută în limba germană. În 1854 are loc o reorganizare a
învăţământului primar transilvănean, prin care sunt instituite trei clase
normale şi şase despărţăminte (şase clase). La 13 mai 1857, un decret al
guvernământului transilvănean stabileşte obligativitatea frecventării
cursurilor de către copiii de ambe sexe între 6 şi 12 ani (şcoli elementare) şi
12-15 ani (şcoli de repetiţie) atât la oraşe cât şi la sate, prevăzând pedepse
pentru părinţii şi patronii recalcitranţi. O nouă lege austriacă, emisă la 16
septembrie 1869 – Entwurf zur
organization der gymnasien und realschulen in Österreich- admite
comunităţilor naţionale dreptul la învăţătură în limbile materne[13].
În februarie 1867, în cadrul nou-formatului cabinet Andrássy,
portofoliul educaţiei este din nou preluat de Eötvös József, care începe punerea în aplicare a planului său din 1848
de reformare a instrucţiei publice. După adoptarea sa, proiectul devine
Legea XXXVIII din 5 decembrie 1868, bază a tuturor reglementărilor legislative
ulterioare[14]. Prin ea este reglementată obligativitatea
învăţământului, libertatea confesiunilor de a deschide şcoli în limbile
naţionale (aflate totuşi sub controlul statului) şi lărgirea cadrului
instruirii practice şi profesionale a tinerilor. Legea naţionalităţilor[15],
apărută la l decembrie 1868, care stipulează, printre altele, ca limbă de stat
limba maghiară, influenţează decisiv evoluţia învăţământului transilvănean în
ansamblul său. Această prevede în articolul 44, alineatul 17 că statul se va
îngriji după putinţă ca cetăţenii de
orice naţionalitate, care se află în mase
mai mari la un loc să poată urma şcoala în limba maternă, până la gradul de
unde începea instrucţia superioară academică. Articolul 38, alineatele 11-15 dă
confesiunilor dreptul de a înfiinţa şi susţine şcoli, admiţând ca în acest scop
să impună în sarcina credincioşilor impozite nelimitate prin lege. Alineatul 58
decretează pentru toate şcolile, indiferent că sunt înfiinţate şi susţinute de
stat, comună, confesiune sau alt susţinător (în cazul de faţă reuniunile de
femei), instrucţia în limba maternă[16].
Între principalele prevederi se află obligativitatea învăţământului primar,
vârsta elevilor fiind între 6 şi doisprezece ani. Părinţii, tutorii sau
stăpânii sunt responsabili, moral şi material, de frecventarea regulată a
cursurilor de către copii- în caz de nesupunere, aceştia sunt iniţial
avertizaţi, apoi amendaţi- amenzile putând urca de la treizeci de filleri la
opt coroane, în beneficiul caseriei şcolii. Şcolile primare elementare sunt de
două tipuri: şcoli de zi, cu o durată de şase ani, şi şcoli complementare, sau
şcoli de repetiţie, cu durata de trei ani ( urmate fiind de elevii de la
treisprezece la cincisprezece ani). Ele pot fi de stat (publice), comunale,
confesionale sau private. Deşi statul poate înfiinţa şcoli, sarcina este
transferată, de cele mai multe ori, iniţiativei private, confesiunile şi
comunele fiind persuadate a face investiţiile necesare construirii, instalării
şi întreţinerii localurilor. Comunele sunt obligate a asigura o clădire şcolii
în cazul în care în comunitatea respectivă există cel puţin treizeci de copii
de vârstă şcolară (sau, în cazul în care exista deja în localitate o şcoală
confesională, treizeci de familii nu sunt dispuse să îşi trimită copiii la
aceasta). Acestea sunt întreţinute, integral sau parţial, din impozitul şcolar
perceput de autorităţile locale cetăţenilor, în cuantum de cinci la sută din
valoarea impozitelor directe plătite de fiecare locuitor. Oricare persoană care
deţine o diplomă sau alt certificat de calificare, poate deschide o şcolă
primară, condiţiile fiind respectarea materiilor impuse prin lege, angajarea
unui învăţător care să aibă calificarea şi aptitudinile necesare şi să nu aibă
o altă ocupaţie care să impietzeze asupra activităţii sale, un maxim de optzeci
de elevi într-o sală de clasă, desfăşurarea cursurilor într-o clădire
particulară care să respecte cerinţele de spaţiu şi igienă şi separarea
elevilor pe sexe. Deşi specificată expres de lege, această ultimă cerinţă este
în cele mai multe cazuri valabilă doar în teorie - insuficienţa spaţiului şi
lipsa cadrelor didactice face ca, în cele mai multe cazuri, instruirea să se
facă în comun.
Ca discipline de învăţământ, legea stabileşte o programă identică pentru
toate şcolile primare, fără excepţie: religie şi morală, scris şi citit, calcul
mental şi scris, cunoaşterea sistemelor de măsură şi a monedelor, gramatică,
conversaţie şi exerciţii de memorie, istorie, geografie, fizică elementară,
cunoştinţe despre natură, noţiuni practice de agricultură şi horticultură,
cunoaşterea drepturilor şi obligaţiilor civice, muzică, educaţie fizică şi
desen.
În
1875 este votată Legea XXXII, modificată prin Legea XLIII din 1891[17],
care reglementează condiţiile de angajare, desfăşurare a activităţii şi
pensionare a învăţătorilor în care apare şi termenul „învăţătoare”- semn că
există deja femei care sunt oficial angajate la catedră- iar în 1879 apare
Legea XVIII asupra învăţării obligatorii a limbii maghiare în învăţământul
primar. În 1879, prin articolul de lege 18, se dispune ca în toate şcolile
primare limba maghiară să devină obligatorie în măsura şi modul stabilit de
ministerul instrucţiunii publice, iar învăţătorii să dea, în decurs de patru
ani un examen special în acest scop. Începând cu 30 iunie 1882 nimeni nu mai
poate obţine diploma de învăţător fără a fi calificat pentru predarea limbii maghiare.[18]
Începând cu anul 1875 istoria şi geografia trebuie predate la toate
clasele şi în toate tipurile de şcoli în limba maghiară, iar din anul şcolar
1889-1890, în Transilvania este aplicată efectiv legea emisă în 1883, care
prevede ca în clasele superioare, cu excepţia religiei şi a limbii materne,
toate materiile să fie predate în limba maghiară[19].
Nivelul până la care femeile au
acces în educaţie e un subiect “fierbinte” al epocii care produce dispute
aprinse. Spre exemplu, Irma
Beniczky, scriitoare şi publicistă cunoscută, contrazicând propriul său statut,
afirmă că femeile sunt incapabile să urmeze studii aprofundate, deoarece au un
psihic labil, şi, deoarece educaţia are tendinţa de a le face vanitoase, avare,
bârfitoare şi indiscrete, trebuie să fie limitată şi foarte strictă[20].
Filosoful Károly Böhm, originar din
Bistriţa, susţine în lucrarea sa “Omul şi lumea”[21] că femeile au o viaţă vegetativă, nefiind interesate
decât de alimentaţie şi modă. Marta Zinger îi dă replica în publicaţia Nemzeti Nőnevelés arătând că, în ciuda
diferenţelor fizice şi psihice invocate, femeile sunt capabile de studiu,
practică şi cercetare ştiinţifică[22]. În acelaşi jurnal, Lajos Felméri, vorbind despre
femeile de spirit, afirmă că acestea trebuie să se situeze între cazurile
discutate de Rousseau şi John Stuart Mill- cele prea cultivate sunt la fel de
periculoase pentru societate ca şi analfabetele[23].
Cel care pune capăt, destul de abrupt, tuturor
speculaţiilor pe această temă, este ministrul reformator, baronul Gyula
Wlassics, care, printr-un decret ministerial emis în 1895, oferă tinerelor
posibilitatea de a se înscrie la studii superioare în universităţile din
Budapesta şi Cluj, aliniind, la acest capitol, politica educaţională maghiară
celor mai avansate concepte ale timpului.
Odată cu
acceptarea femeilor în învăţământul
superior, în 1895, la facultăţile de filosofie, medicină şi farmacie[24], se pune tot mai acut problema restructurării curriculei
şcolare pentru a face faţă aceste noi situaţii şi pentru ca tinerele să poată
beneficia pe deplin de această oportunitate. Astfel, la 4 iulie 1896, cu ocazia
celui de-al doilea Congres asupra educaţiei superioare a femeilor, ţinut la
Budapesta, Szuppan Vilmos, susţinător al emancipării femeii, prezintă planul
său de reformă a învăţământului gimnazial şi liceal destinat fetelor, insistănd
asupra alinierii acestuia cu cele mai avansate sisteme educaţionale ale vremii.[25] Profesor de matematică şi fizică, autor a numeroase
manuale de matematică pentru şcolile de fete[26], acesta insistă pentru bifurcarea sistemului gimnazial
destinat tinerelor, o ramură urmând pregătirea “feminină” de tip clasic
(franceză, germană, muzică, gospodărie), a doua fiind cea în care creşterea
ponderii ştiinţelor exacte în programa şcolară se face în detrimentul educaţiei
casnice.
În 1907, în urma decretării legii Apponyi, imixtiunea
statului creşte în rândul învăţământului confesional, multe instituţii de acest
fel fiind înlocuite cu şcoli comunale şi de stat. Această lege a provocat
închiderea a peste 350 de şcoli româneşti. În iulie 1917 este dat ordinul
privitor la „graniţa culturală”, ceea ce înseamnă statificarea şcolilor
româneşti din Năsăud, Treiscaune, Braşov, Făgăraş, Târnava Mare, Sibiu,
Hunedoara până la Mureş şi Caraş Severin. Astfel 507 şcoli primare confesionale
româneşti sunt transformate în şcoli de stat. Numai arhidieceza ortodoxă din
Sibiu pierde 291 de şcoli din 743 câte avea[27].
Prima măsură privitoare la educaţie, luată de Consiliul
Dirigent, vizează reorganizarea învăţământului primar ardelean prin stabilirea
statutului şi atribuţiilor şcolilor confesionale, naţionale şi particulare, ale
sfaturilor şcolare şi ale educatoarelor şi învăţătorilor, ca şi definirea
primelor norme de control a învăţământului.[28]
Tot acum, îmbinând modelul existent în Ardeal cu cel al României, este
elaborată şi programa analitică[29].
Autorităţile, confruntate şi cu problema penuriei de cadre didactice române
pentru învăţământul secundar, organizează, tot prin îmbinarea modelelor,
cursurile de pregătire şi examinarea candidaţilor la posturile de profesori[30].
În aprilie 1919 Ministerul Instrucţiunii Publice din Bucureşti convoacă
reprezentanţii învăţământului din toate ţinuturile pentru a discuta principiile
care aveau să stea la baza legii de unificare şi reformare a învăţământului
României. Până în 1923, învăţământul primar ardelean se ghidează după vechile
legi maghiare adaptate noilor împrejurări,[31]
iar în anul şcolar 1923-1924 este extinsă asupra Ardealului Legea
învăţământului primar din Vechiul Regat.
Între 1920 şi 1923 au loc cinci congrese ale corpului
didactic care au ca subiect de discuţie reformarea învăţământului: primul de
după război, în aprilie 1920, desfăşurat la Bucureşti, are ca subiecte
unificarea şi democratizarea învăţământului primar, etatizarea şcolilor,
asimilarea retribuirii învăţătorilor cu cea a funcţionarilor din justiţie şi
organizarea de şcoli primare cu o durată a cursurilor de şase ani şi şcoli
normale de cultură generală cu durată egală cu a liceului ; al doilea congres,
ţinut în aceeaşi lună, tot la Bucureşti, susţine necesitatea înfiinţării
secţiei pedagogice pentru formarea învăţătorilor la Universitate ; al treilea,
sub conducerea profesorului Bogdan-Duică, are loc la 28 octombrie 1921 la Cluj,
şi are ca subiect organizarea şcolii de stat în Transilvania- aici se propune
înfiinţarea unei şcoli normale pentru învăţătoare la Cluj ; al patrulea,
desfăşurat între 6 şi 8 august 1922 tot la Cluj, cere cu hotărâre etatizarea
completă a învăţământului transilvănean pe temeiul neavenirii sistemului de
educaţie şi instrucţie bazat pe raţiuni confesionale; al cincelea congres,
desfăşurat între 12 şi 18 ianuarie 1923 la Cluj, este al profesorilor secundari
din întreaga Românie, care cer unificarea învăţământului secundar pe întreg
teritoriul ţării, reformarea acestuia şi unirea asociaţiilor profesionale ale
corpului didactic de toate gradele într-o federaţie afiliată la cea
internaţională.
La 26 iulie 1924 este votată Legea
învăţământului primar-normal[32](„legea
Angelescu”), prin care se dă învăţământului primar şi celui normal- destinat
pregătirii învăţătorilor- o organizare unitară pe tot teritoriul României.
Conform primului articol, învăţământul primar cuprinde: a) Şcolile de copii
mici (grădiniţele); b) Şcoile primare; c) Şcolile şi cursurile pentru adulţi;
şi d) Şcolile şi clasele speciale pentru copiii debili şi anormali educabili.
Al doilea articol arată că învăţământul primar se poate desfăşura în şcolile
statului (publice) sau în şcolile sau institutele particulare autorizate de
stat şi în familie, conform legii învăţământului particular. Conform
articolelor 3 şi 4, şcolile primare publice sunt nu numai acelea înfiinţate în
conformitate cu respectiva lege de către stat, ci şi acelea înfiinţate de către
comune sau judeţe, cu autorizarea Ministerului Instrucţiunii, care are în
sarcină numirea şi plata personalului didactic. Îndrumarea şi supravegherea
generală a învăţământului primar se află în sarcina statului, care execută
aceste atribuţii prin Ministerul Instrucţiunii, nicio şcoală neputându-se înfiinţa
fără autorizarea acestuia şi fără a se conforma dispoziţiilor legii în vigoare.
Articolele 5 şi 6 afirmă caracterul unitar al învăţământului primar pe tot
teritoriul ţării, obligativitatea pentru toţi copiii: “Părinţii, tutorii şi toţi acei care au sub autoritatea sau îngrijirea
lor copii orfani, cetăţeni români, sunt datori să dea copiilor lor
instrucţiunea elementară, absolut indispensabilă oricărui cetăţean, cuprinzând
programul complet al şcolii primare”[33] şi gratuitatea sa. Articolul 7 prevede că limba de predare în
şcolile de stat este cea română, iar în comunele cu populaţie de altă limbă,
Ministerul Instrucţiunii Publice urmează să înfiinţeze şcoli primare cu limba
de predare a populaţiei respective, în aceeaşi proporţie ca şi comunele româneşti.
În aceste şcoli studiul
limbii române este obligatoriu în numărul de ore stabilit prin regulament. O
situaţie frecvent întâlnită
în Transilvania este reglementată prin articolul 8 al legii :”
Cetăţenii de origine română, care şi-au pierdut limba maternă, sunt datori
să-şi instruiască copiii numai la şcoalele publice sau particulare cu limba
română de predare.”[34] Grija pentru ridicarea
standardului general de educaţie al populaţiei este evidentă în articolul 89 care impune
tinerilor între 12 şi 18 ani neştiutori de carte sau care nu au absolvit ciclul
primar obligativitatea şi gratuitatea frecventării cursurilor pentru adulţi,
menţionându-se că :” Sunt scutiţi de
restul anilor obligatorii acei cari vor fi absolvit mai înainte învăţământul
primelor patru clase primare”. Articolul 201 al
capitolului XX[35]face
referiri directe la organizarea şi programa şcolilor normale pentru fete –
astfel, pe lângă materiile de bază: religie şi morală creştină, limba şi
literatura română, cunoaşterea folclorului românesc, limba franceză, istoria
românilor şi elemente de istorie universală, geografia României, matematică,
ştiinţe fizico-chimice şi naturale, pedagogie , psihologie, logică, didactică,
pedologie, caligrafie, desen artistic, muzică şi educaţie fizică , apar materii
specifice, precum igiena şi medicina populară, lucrul manual şi economia
casnică şi, facultativ, o a doua limbă străină modernă. O menţiune specială
este făcută pentru şcolile normale de „învăţătoare pentru copii
mici”(educatoare) – se urmăreşte studiul psihologiei copilului mic şi
puericultura „iar desenului, muzicii,
educaţiunii fizice şi lucrului manual li se vor da o deosebită atenţiune în
vederea dezvoltării aptitudinilor respective la copii”.
Începând cu 1
septembrie 1924 noua lege este pusă în aplicare în întreaga ţară. Şcoala
primară, cu obligativitate de frecventare de la 7 la 16 ani împliniţi, are un
plan de învăţământ potrivit cu menirea celor două cicluri şi corespunde
consideraţiilor pedagogice ale timpului. Pentru combaterea analfabetismului se
adaugă cursului primar cel pentru adulţi, cu obligativitate de la 12 la 18 ani.
Sunt înfiinţate şcoli sau clase şi pentru elevii cu nevoi speciale. Există
prevederi speciale care vizează învăţătorii: aceştia sunt repartizaţi, în
ordinea mediilor, în mediul rural. După o perioadă de trei ani de provizorat,
susţin un examen pentru obţinerea definitivatului în învăţământ. După alţi trei
ani pot obţine, tot prin examen, gradul II şi după încă şase ani gradul I. Doar
pe această bază învăţătorii pot fi numiţi în mediul urban. E interesant de
remarcat că, începând cu această perioadă, numărul femeilor angajate în
învăţământul primar ardelean începe să îl depăşească pe cel al bărbaţilor.
Astfel, Circulara Nr. 2145/1925care
anunţă numirile de învăţători pentru Alba de Jos menţionează douăzeci şi şase
de învăţătoare nou angajate, faţă de numai şaisprezece bărbaţi: Alămor: Gh.
Micu şi Constanţa Mănescu; Armeni: Şt. Moroianu; Berghin: Dumitru Ionaş;
Blandiana: Elena Tătaru; Boz: Irina Balázs; Bucerdea-Grânoasă: Otilia Meseşan;
Bucium Şasa: Victor Crişan; Cărpiniş: Aurel Ionescu; Cetea: Cornelia Halálai;
Ciunga: Dşoara N. Marinescu; Cacova: Torna S. Vasile; Craiva : Sabin Nicoară;
Alecuş : Romul Ranca; Cricău: Paraschiva Stoica; Cut: Virginia Răchiţan;
Dostat: Valeria Gusan; Fărău: Maria Varga; Gârbova de sus : Péterfí Ştefan;
Geomal: Sia Albu; Gheja de Mureş: Şofron Viorel; Gusu: Victoria Dăian;
Hopârta:Berta Incze; Lupu : Victor Folea; Muşca: Maria Onice; Mihalţ:Sabina
Bălcaşu; Obreja (orfelinat): Valeria Popescu; Ohaba: Elisabeta Manoilă; Poiana
Aiudului: Berta Petricek; Presaca Secaş :Veturia Barbu; Rădeşti: Livia Vezan;
Sângătin: Letiţia Dăian; Roşia de Secaş: Emilia Moldovan; Sărăcsău: Nicolae
Pisoiu; Şard: Valeria Bălan; Sohodol-sat: Maria Mihaiu; Uioara: Evdochia Florea;
Vurpăr: Terezia Acs; Zlatna: Beliu Vasile; Uioara(grădini de copii): Paula
Moldovan; Zlatna: Ţarălungă Gh.; Tema:Elisabeta Şandru.[36]
O atenţie deosebită se acordă judeţelor Bihor, Sălaj,
Maramureş, Odorhei, Ciuc, Treiscaune, Mureş, Turda şi Hunedoara. Sunt asigurate
însemnate favoruri materiale cu scopul de a atrage cât mai mulţi învăţători din
alte zone ale ţării care să-şi pună priceperea în folosul ridicării culturale a
acestor ţinuturi. Deoarece rămân, chiar şi în aceste condiţii, foarte multe
posturi neocupate, ministerul face uz de dispoziţiile articolului 159 al legii
şi obligă, cu acordarea aceloraşi favoruri, pe toţi absolvenţii de şcoli
normale din alte ţinuturi, să facă un stagiu de trei ani în zona culturală înainte de a-şi putea
alege posturile la şcoli din restul regatului.
În decembrie 1925 este votată Legea asupra învăţământului
particular[37] care
stipulează dreptul la educaţie nu numai în şcoli de stat, ci şi în familie, în
şcoli particulare, ale comunităţilor sau ale confesiunilor religioase, în aceste instituţii neputând fi
însă înscrişi decât elevi a căror limbă maternă este aceeaşi cu limba de
predare a şcolii. Acestea pot
funcţiona numai în baza unei autorizaţii şi sub controlul Ministerului
instrucţiunii. Ele pot fi grădiniţe, şcoli primare şi şcoli secundare cu
învăţământ teoretic sau practic, particularii neavând dreptul de a înfiinţa
şcoli normale şi superioare (universitare). Grădiniţele şi şcolile primare pot
funcţiona numai după programa statului şi în ele este acceptată coeducarea, internatele şcolilor mixte
trebuind însă să fie separate pentru fete şi băieţi (articolele 9 şi 10).
Directorii şcolilor de fete, indiferent de gradul acestora, nu pot să fie decât
femei.
Legea învăţământului secundar, votată la 15 mai 1928,
modificată în 1932[38],
reduce durata studiilor de la opt ani la şapte (curs inferior de trei ani şi
superior de patru), reintroduce bacalaureatul (desfiinţat în România în 1898)
şi înfiinţează un an „preparator” la Universităţi. Liceele de fete dobândesc o
programă specifică genului, corpul profesoral şi conducerea instituţiilor
„fiind de dorit” să fie formate din femei (articolul 93), iar în cazul zonelor
cu multe eleve aparţinând minorităţilor, sunt înfiinţate, pe lângă clasele
române, clase cu limba de predare maternă.
„Legea Iorga” sau Legea nr. 2421 asupra învăţământului
superior, votată de Parlament la 17 iulie 1931, consacră autonomia universitară.
Atâta timp cât aceasta derivă din libertatea de gândire şi libertatea de a
profesa în activitaţi ştiinţifice, este instituită propria răspundere în
organizarea şi desfăşurarea activităţilor de cercetare. Decizia şi răspunderea
asupra distribuirii materiilor şi studenţilor pe facultăţi, catedre şi
activităţi, ca şi alegerea membrilor corpului didactic, revin în totalitate
instituţiilor de învăţământ superior.
Reorganizarea Ministerului Instructiunii, al Cultelor si
Artelor la 8 mai 1934, are ca scop înfiinţarea Consiliului permanent, organism
alcatuit din 7 membri numiţi prin decret regal pe termen de 3 ani, şi anume: 3
profesori universitari de la Facultăţile de litere şi ştiinţe din Bucureşti, 2
profesori de la şcolile secundare din Bucureşti, cu o vechime de cel puţin 10
ani ca definitivi şi doi membri ai Corpului didactic primar din Bucuresti, “cel puţin de gradul întâiu şi cu o vechime
de 5 ani în acest grad”. Atunci când chestiunile discutate vizează şcolile
de fete,” Consiliul permanent se va
completa cu câte 2 membre din fiecare categorie de învătământ, cu excepţia
învaţământului profesional de fete şi de menaj, care vor fi reprezentate numai
prin câte o profesoară sau maestră. Acestea
trebuiesc să fie titulare în Bucureşti şi să îndeplinească condiţiunile de
titlu şi vechime prevăzute în alin. l. Numirea acestor membre de completare se
face odată cu a membrilor permanenţi, tot prin decret regal şi pe termen de 3
ani”. Deşi este pentru prima dată în România când se recunoşte oficial şi
se aplică admiterea femeilor în structurile decizionale superioare ale
învăţământului, statutul atribuit acestora este inferior celui al bărbaţilor (“membre de completare”). Ele au totuşi dreptul de a discuta principiile
programelor şcolare, de a efectua inspecţii şi a menţine controlul didactic
asupra “tuturor gradelor de învăţământ,
afară de cel superior”[39].
Legea învăţământului de stat şi a învăţământului normal
primar, promulgată la 5 iulie1935, menţine organizarea din 1924 a şcolilor şi
cursurilor pentru adulţi. În luna septembrie a
aceluiaşi an, Congresul Asociaţiei generale a corpului didactic primar,
ţinut la Timişoara, înscrie pe ordinea sa de zi problema acută a învăţământului
din Munţii Apuseni. Pe baza situaţiilor statistice privind populaţia şcolară
din judeţele : Hunedoara, Alba, Cluj, Turda, Arad şi Bihor, se fac întâmpinări
către Ministerul Instrucţiunii pentru reînfiinţarea de şcoli primare,
împroprietărirea acestora, acordarea de ajutoare băneşti, înfiinţarea de
cantine şi alocarea de fonduri pentru rechizite ca şi construirea unui cămin de
ucenici pentru copiii moţi care vagabondau. [40]
Sub ministeriatul lui
Petre Andrei se încearcă introducerea tendinţelor noi din pedagogie în şcoala
românească prin punerea accentului pe caracterul practic al formării tinerilor
şi regionalizarea programelor de studiu şi conţinutului învăţării.[41]
La începutul anului 1940 se afirmă tendinţa de centralizare a studiilor de
pedagogie- sunt desfiinţate şcolile
normale superioare care funcţionau din 1938 la Iaşi, Bucureşti şi Cluj, ca şi
seminariile pedagogice, fiind înlocuite cu o nou formată Academie pedagogică la
Bucureşti, în cadrul căreia se desfăşoară şi practica pedagogică a
profesorilor.
În urma Dictatului de la
Viena, învăţământul din Ardealul de nord ajunge în subordinea Ministerului
ungar al învăţământului- are loc trecerea la programele şcolare în limba
maghiară, iar şcolile româneşti sunt transformate în linii secundare de
educaţie pe lângă cele maghiare, cu excepţia Liceului din Năsăud. Universitatea
de la Cluj îşi mută secţiile umaniste la Sibiu şi facultăţile cu profil real la
Timişoara. În locul universităţii româneşti este mutată o parte a celei
maghiare care funcţiona la Szeghed.
Schimbările politice
survenite în 1944 aduc modificări radicale în structura şi conţinutul
educaţiei, prima măsură luată în 1945 fiind cea de organizare a cursurilor
ideologice politice pentru cadrele didactice de toate gradele. Măsurile luate
de guvernul Groza vizează „eliminarea elementelor fasciste, retrograde şi
duşmănoase” din învăţământ- primă fază a epurărilor; înfiinţarea gimnaziului
unic- prin renunţarea la bifurcarea în învăţământ supraprimar (de trei ani) şi
gimnazial (de patru ani cu posibilitate de continuare a studiilor în liceu) -
alături de prelungirea obligativităţii frecventării şcolii, de la patru la
şapte ani. Este menţinută împărţirea antebelică în şcoli de fete şi şcoli de
băieţi, iar programa şcolilor de menaj este modificată în vederea tranziţiei
spre noile şcoli profesionale de fete. În urma deciziilor Conferinţei Naţionale
a PCR, din octombrie 1945, începe campania de alfabetizare a populaţiei.
În vara lui 1945 ia
fiinţă la Cluj Universitatea maghiară „Bolyai
János” alături de proaspăt întoarsa din refugiu universitate
românească. Cele două instituţii vor fi unite în 1959 sub denumirea de
Universitatea „Babeş- Bolyai”.
Mai dificil de prevăzut în 1947 prin conţinutul
poziţiilor publice ale lui Petru Groza, schimbarea fundamentală a sistemului
educaţional devine acută în prima jumătate a anului următor, odată cu atingerea
punctului de iminenţă a discuţiilor asupra etatizării învăţământului. Prin
Decretul 175 din 3 august 1948, publicat în Monitorul Oficial 177 / 3 august
1948, era confirmată prevederea scoaterii religiei din învăţământ, aşa cum este
decisă în noua Constituţie comunistă, apărută în acelaşi an. Centralizarea
absolută înlocuieşte autonomia, controlul strict al şcolilor primare,
gimnaziale, liceelor şi universităţilor având ca scop „curăţarea învăţământului de elementele duşmănoase şi retrograde” ;
„ formarea tineretului în spirit
revoluţionar”; „asigurarea cadrelor
pentru planul de industrializare a ţării”[42]
şi constituirea masei cadrelor care să aplice politica partidului în aparatul
de stat, justiţie, armată, economie şi cultură. Este desfiinţat învăţământul
particular şi confesional[43],
afişarea însemnelor religioase şi predarea religiei sunt interzise, apar
discriminările sociale la admiterea în învăţământul mediu şi superior. Cu un
statut facultativ, sistemul preşcolar este adresat copiilor între 3 şi 7 ani: „
ei trebuie educaţi încă de mici în
spiritul partidului. În loc să rămână nesupravegheaţi, li se dă o educaţie
sănătoasă”[44]. Acest
tip de discurs îl copiază pe cel sovietic, a cărui eficienţă este de mult
dovedită :” Trebuie să facem din tineri o
generaţie de comunişti. Să-i învăţăm să-şi influenţeze familiile, să-i
controlăm, şi , să spunem clar, să-i naţionalizăm. Aşa că, din primele lor
zile, trebuie să fie sub influenţa grădinilor de copiii şi a şcolilor comuniste.”[45]Influenţa
răsăriteană asupra reformei face ca şi limbile străine, franceza, engleza şi
italiana să devină absolut marginalizate, germana, răspândită în şcolile
ardelene, să fie ostracizată, iar în locul lor, începând cu cea de a patra
clasă din învăţământul primar, limba rusă să devină obligatorie în întreg învăţământul românesc[46].
Conform articolelor 17-19, învăţământul primar este
stabilit cu o durată de 7 ani, din care primii patru ani sunt generali şi obligatorii; cel mediu este
împărţit în licee- care trebuie să asigure pregătirea pentru treapta superioară
a învăţământului, şcoli pedagogice- pentru pregătirea cadrelor din învăţământul
preşcolar şi primar ( existau şi după 1948 licee pedagogice de fete şi de
băieţi) , şcoli tehnice şi şcoli profesionale- pentru pregătirea cadrelor
tehnice medii şi calificate necesare unităţilor industriale şi agricole.[47]
Sunt desfiinţate şcolile de menaj pentru fete ( aşa-zisele şcoli de servitoare)
şi cele de economie casnică şi sunt înlocuite cu şcoli profesionale pentru
tinere. Începând cu anul şcolar 1948- 1949 se organizează învăţământul liceal
seral, iar trei ani mai târziu gimnaziul poate fi şi el urmat în acelaşi mod.
Învăţământul superior cuprinde universităţile,
politehnicile şi institutele de învăţământ superior. Dacă primele două, axate
pe învăţământul teoretic împletit cu cel pedagogic, au rolul de a forma cadre
pentru corpul didactic din învăţământul mediu şi superior, au o durată a studiilor
de 4-6 ani şi sunt subordonate direct Ministerului Învăţământului Public,
Institutele, cu o durată a pregătirii de 3-4 ani, pregătesc specialişti pentru
toate ramurile economiei şi profesori pentru învăţământul mediu. Numărul de
locuri este stabilit anual de Consiliul de Miniştri în funcţie de necesităţile
economiei, iar studenţii sunt admişi pe baza unui examen-concurs.
Odată cu reformarea completă a învăţământului superior,
articolul 32 al legii :”Actualele
facultăţi şi şcoli de învăţământ superior vor fi restructurate conform
prezentei legi. În acest scop se vor putea desfiinţa catedre inutile; altele
vor putea fi raţionalizate după necesităţi, sau se vor crea catedre noi”
,deschide calea legală spre procesele
de epurare a cadrelor didactice „necorespunzătoare” din punct de vedere
ideologic şi care prin autoritatea morală şi profesională ar fi putut influenţa
studenţii. “Reacţionarii trebuie urmăriţi
cu vigilenţă şi trebuie cântărit dacă efectul politic al activităţii lor nu e
mai dăunător decât folosul pe care-l aduc pe linie profesională, pentru a putea
decide înlocuirea lor”[48].
Noile cadre, devotate partidului şi regimului, trebuie să
îi educe pe tineri în spiritual communist. În baza acestui articol, doar în
septembrie 1949 sunt scoşi din învăţământul superior 181 de profesori,
conferenţiari sau asistenţi.[49] Reforma vizează şi Senatele universitare- acestea sunt
înlocuite de Consiliile ştiinţifice, organe a căror putere este redusă la
executarea dispoziţiilor puterii politice şi administrarea treburilor curente
ale instituţiilor.[50]
Legislaţia din 1948 introduce şcoli speciale, cu o durată
de doi ani, pentru muncitorii care au doar clasele primare şi sunt trimişi la
calificare- aceştia sunt scoşi din producţie pe durata şcolarizării cu acordul
ministerului respectiv şi la solicitarea unităţii de producţie unde lucrează.
La absolvirea celor doi ani, ei se pot înscrie la şcoli tehnice, profesionale,
sau pot să îşi continue studiile în învăţământul superior. La 29 octombrie
1948, pentru aceleaşi categorii de muncitori, sunt înfiinţate şcolile juridice
cu durata de un an[51], perioadă în care sunt scoşi din producţie. La absolvire
aceştia primesc o diplomă care le dă dreptul de a se angaja ca jurişti,
procurori sau magistraţi[52].Este o nouă formă de discriminare pozitivă a celor cu
“origine sănătoasă”.
În 1951 durata şcolii de cultură generală devine de 10
ani (prin renunţarea la un an), însă în 1956 se revine la 11 ani, este introdus
învăţământul mixt şi se face împărţirea pe secţii (umanistă şi reală) a
claselor a X-a şi a XI-a. Desfiinţarea gimnaziilor şi liceelor de fete şi
băieţi şi unificarea lor în structuri de învăţământ mixte, elaborarea
programelor de învăţământ unice, din păcate politizate, duc şi la dispariţia
reprezentării femeilor în manualele de învăţământ, programa masculinizându-se
excesiv.
Prin Decretul 343/ 1953 şcolile speciale muncitoreşti
sunt transformate în facultăţi muncitoreşti. Mulţi absolvenţi de şcoală
primară, eludând gimnaziul, termină aceste “facultăţi”, echivalate la angajare
cu învăţământul superior. Antiselecţia promovată în aceşti ani va face ca o
largă pătură de “noi intelectuali”, având cunoştinţe extrem de reduse, să
ajungă să preia frâiele economiei şi culturii româneşti.
În efortul de distrugere a fostelor structuri sociale şi
intelectuale, lumea academică este printre primele vizate- sunt emise peste
zece acte normative[53] care permit îndepărtarea personalităţilor culturale
româneşti din rândurile corpului didactic, decizia de “raţionalizare a
învăţământului” [54] având ca şi consecinţă pensionarea forţată a unor
profesori ajunşi la vârsta de 65 de ani. Tot în 1948 este reorganizat şi
Ministerul învăţământului, cu atribuţii preluate de la Ministerul Instrucţiunii
Publice şi Casei Şcoalelor, modificate pe măsura vremurilor.[55]
În anii care urmează, ajustarea şi completarea Legii
învăţământului din 1948 se face printr-o serie întreagă de Hotărâri ale
Consiliului de Miniştri, astfel că anual apar o serie de noi reglementări:
adaptarea, începând cu 1959, formei de
învăţământ fără frecvenţă şi la învăţământul superior universitar, economic,
tehnic şi agronomic, modificări în structura reţelei instituţionale din
învăţământul superior prin înfiinţarea de facultăţi noi, contopirea sau
scindarea unora dintre cele existente, şi organizarea, din 1966, formei de
învăţământ seral pentru tot învăţământul din domeniul universitar .
Într-o încercare de a realiza coordonarea învăţământului
mediu cu cel superior, la 1 iulie 1965, este promulgată Legea cu privire la
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea liceelor de specialitate. Pe lângă
asigurarea economiei cu personal calificat cu studii medii, absolvirea unor
asemenea instituţii facilitează admiterea tinerilor în facultăţile de profil
asemănător.
Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968 are ca scop
examinarea “propunerilor făcute de către cadrele didactice” şi coroborarea
acestora cu direcţiile politice trasate de Congresul al IX-lea astfel încât să
poată rezulta un nou set de măsuri de reformă în învăţământ “folosind valoroasele tradiţii din
învăţământul românesc”- semn de timidă întoarcere spre o stare de
normalitate care recunoşte valoarea intelectualităţii interbelice şi marchează
desprinderea de influenţa rusească. Rezultat al plenarei mai sus amintite,
Legea învăţământului, adoptată de Marea Adunare Naţională la 13 mai 1968, cu
428 voturi pentru şi 2 împotrivă defineşte astfel scopul învăţământului:”
…. însuşirea, de către cetăţeni, a
culturii generale şi a cunoştinţelor necesare exercitării unor profesiuni utile
societăţii, formarea concepţiei lor materialist-dialectice despre natură şi
societate, educarea intelectuală, morală, estetică şi fizică, cultivarea
dragostei lor faţă de patrie şi popor, faţă de idealurile de pace şi progres
social”[56]. Articolele 1şi 2 definesc atât rolul sistemului de
educaţie, cât şi cel al dascălilor “la
afirmarea multilaterală a personalitãţii umane”. Articolul al treilea
subliniază caracterul de stat al instruirii, separarea faţă de biserică şi
dreptul confesiunilor şi congregaţiilor de a organiza şi întreţine şcoli
speciale pentru pregătirea personalului de cult. Dreptul la învăţătură,” fără deosebire de naţionalitate, rasă, sex
sau religie şi fără vreo altă îngrădire ce ar putea constitui o discriminare”
este subliniat în articolul 4 al legii. Componenţa, structura, durata,
obligativitatea şi gratuitatea sunt decise în articolele 5-9. Organizarea
cuprinde : învãţãmântul preşcolar; învãţãmântul obligatoriu de cultura
generalã; învăţământul liceal; învăţământul profesional şi învăţământul tehnic
; învăţământul superior şi învăţământul
postuniversitar. Durata celui obligatoriu devine de 10 ani “Accesul la toate gradele de învăţământ fiind
asigurat fiecăruia, potrivit dorinţei şi aptitudinilor dovedite, precum şi
cerinţelor economiei şi culturii socialiste”. Învãţãmântul de toate gradele
este declarat ca gratuit, statul organizând sistemul burselor de stat, ca
sprijin material împreună cu alte forme precum cazarea în cãmine sau case de
copii, masa la cantine, manuale, transport în vacanţe şi la practica în producţie,
îngrijirea sãnătăţii, odihna în tabere, excursii.
Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, iar în conformitate cu prevederile Constituţiei, pentru nationalităţile conlocuitoare învăţământul de toate gradele este asigurat şi în limba proprie (articolul 9). Ministerul de resort asigură pregătirea personalului didactic necesar şcolilor în limbile nationalităţilor conlocuitoare, iar la concursurile de admitere, candidaţii aparţinând minorităţilor au dreptul de a susţine probele în limba maternă la disciplinele studiate în această limbă. O prevedere aparte este cea cuprinsă în articolul 10 –dovedind perioada de “deschidere” relativă - “În unele şcoli, învăţământul se poate desfăşura şi într-una din limbile moderne de largă circulaţie”.
Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română, iar în conformitate cu prevederile Constituţiei, pentru nationalităţile conlocuitoare învăţământul de toate gradele este asigurat şi în limba proprie (articolul 9). Ministerul de resort asigură pregătirea personalului didactic necesar şcolilor în limbile nationalităţilor conlocuitoare, iar la concursurile de admitere, candidaţii aparţinând minorităţilor au dreptul de a susţine probele în limba maternă la disciplinele studiate în această limbă. O prevedere aparte este cea cuprinsă în articolul 10 –dovedind perioada de “deschidere” relativă - “În unele şcoli, învăţământul se poate desfăşura şi într-una din limbile moderne de largă circulaţie”.
Articolul al 11 –lea menţionează caracteristica cea mai
“invidiată” a perioadei comuniste- asigurarea obligatorie a unui loc de muncă absolvenţilor învăţământului liceal de specialitate,
ai învăţământului profesional, ai învăţământului tehnic şi ai învăţământului
superior , în funcţie de pregătirea
candidaţilor . Cel puţin teoretic, implicarea familiei în educarea
copiilor este asigurată (articolul 15), iar Ministerul Învăţământului, ca for
diriguitor, trebuie să fie în contact permanent (pentru asigurarea educaţiei de
tip politic) cu celelalte ministere sau
alte organe centrale care au în subordine şcoli şi acordă asistenţă de
specialitate comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene, cu Uniunea Tineretului Comunist, Uniunea
Asociaţiilor Studenţilor şi Organizaţia Pionierilor, cu organizaţiile obşteşti
şi cu instituţiile de stat care au sarcini în domeniul educaţiei de mase,
şi care contribuie, potrivit statutelor
lor, “la desăvârşirea pregătirii
profesionale şi la educarea civică şi morala a elevilor şi studenţilor”(art.14).
Consultanţa este asigurată de consiliile şi comisiile consultative, alcătuite
din cadre didactice de ambele sexe şi specialişti în probleme de învăţământ.
Interesant de menţionat este faptul că atunci când legea vorbeşte
despre organizarea învăţământului preşcolar[57], care cuprinde copiii între 3 şi 6 ani, rezultă că întreg personalul unităţilor ( atât cel de
execuţie cât şi conducerea) este format din femei. Având în vedere faptul că
discriminarea în funcţie de gen nu este admisă prin Constituţie, rezultă faptul
că la data respectivă nu mai există educatori bărbaţi, meseria fiind feminizată
definitiv[58].
Învăţământul de cultură generală, obligatoriu şi
gratutit, este realizat pe parcursul a 10 ani, în cursuri de zi, cu excepţii
aprobate de Minister şi puse în practică prin învăţământul seral sau fără
frecvenţă. Învăţământul liceal de cultură generală se desfăşoară în licee care
au secţii reale şi umane, cursuri de zi (cu o durată de 4 ani) sau serale (cu o
durată de 5 ani).” Admiterea
în liceele de cultura generală se face pe baza de concurs, organizat pe secţii,
în condiţiile stabilite de Ministerul Învãţãmîntului. La concursul de
admitere pentru învăţământul de zi se pot prezenta absolvenţi ai clasei a
VIII-a a şcolii generale, fără să fi depăşit vârsta de 17 ani împliniţi în anul
calendaristic în care se înscriu la concurs. La concursul de admitere pentru
învăţământul seral şi învăţământul fără frecvenţă se pot prezenta absolvenţi ai
clasei a VIII-a a şcolii generale sau persoane care posedă studii echivalente,
indiferent de vârstă”[59] Liceele de specialitate, cu o durată asemănătoare celor
teoretice, sunt organizate sub patronajul diferitelor ministere, reţeaua,
profilul, nomenclatorul de specialităţi şi
planul de şcolarizare fiind discutate şi aplicate doar cu aprobarea
Consiliului de Miniştri – admiterea în aceste instituţii făcându-se pe baza
unui concurs organizat de Ministerul Învăţământului.
În învăţământul de cultură generală programele şcolare
sunt unice, naţionalităţile conlocuitoare având manuale tipărite în limbile
materne. Ministerul Învãţãmîntului poate aproba însă organizarea
unor unitãţi şcolare experimentale şi aplicarea, într-un număr limitat de şcoli
sau licee, a unor planuri de învăţământ, programe şi manuale experimentale,
precum şi experimentarea unor metode de predare aparte.
Studiile liceale sunt încheiate de examenul de
bacalaureat, înscrierea în învăţământul superior putându-se face doar după
promovarea acestuia. Bacalaureatul nu asigură neapărat un anumit loc de muncă
absolvenţilor, lăsând la latitudinea acestora calea pe care doresc să o urmeze
în viaţă. Spre deosebire de cel teoretic, învăţământul profesional şi cel
tehnic, cu o durată de 1-2 ani, are ca finalitate sigură angajarea în producţie
(de cele mai multe ori în unităţi prestabilite, care au o formă de contract cu
şcoala) a absolvenţilor săi. Aceştia nu se pot înscrie însâ la examenul de
bacalaureat şi, implicit, la cel de admitere în învăţământul superior. În
situaţii aparte, când apare o cerere anume pe piaţa muncii, legea mai prevede
şi forma de specializare postliceală care realizează pregătirea profesională a
absolvenţilor liceelor de cultură generală, “în
vederea exercitării unor activităţi de nivel mediu, tehnice sau
social-culturale”. Durata studiilor este de 1-2 ani şi se stabileşte,
pentru fiecare specialitate, prin nomenclatorul de meserii. Prin hotărâri ale
Consiliului de Miniştri se poate stabili
o durata a studiilor până la 3 ani, şcolile putând funcţiona cu
învăţământ de zi sau seral, iar pentru unele specialităţi putând fi organizate
şi cursuri fără frecvenţă – la cele două din urmă putându-se înscrie doar cei
care lucrează deja în domeniile respective (este cazul postlicealelor de
biblioteconomie, comerţ şi turism a căror cursante sunt în majoritate femei).
Învăţământul superior primeşte prin lege o semiautonomie
provizorie. Structura anului universitar, durata orelor de curs şi a celorlalte
forme de activitate, sesiunile de examene şi vacanţele se stabilesc de către
Ministerul Învãţãmîntului, procesul de învăţământ desfăşurându-se în conformitate
cu planurile şi programele de curs emise de către catedre, consiliile
profesorale, şefii de catedră şi întreg personalul didactic care răspund “de conţinutul, nivelul ştiinţific şi
orientarea procesului de învãţãmînt”.[60] Întocmite cu consultarea specialiştilor şi a “organelor
centrale interesate”, planurile trebuie avizate de minister. Ele cuprind pe
semestre, ani de studii şi forme de activitate (prelegeri, seminarii, lucrări
practice) disciplinele obligatorii, cele opţionale şi cele facultative, activităţile
aplicative, de practică în producţie şi de practică pedagogică, excursiile de
documentare, precum şi numărul şi formele examenelor şi colocviilor prin care
se verifică pregătirea studenţilor. În cadrul general fixat de minister şi cu
aprobarea acestuia, consiliile profesorale au dreptul să aducă modificări
planurilor de învăţământ, în funcţie de profilul către care este orientată
facultatea sau secţia respectivă. Tot ministerul este cel care poate aproba, în
situaţii excepţionale, aplicarea unor metode de predare şi planuri de educaţie
experimentale.
Admiterea se face pe baza
unui examen strict de verificare a cunoştinţelor principale necesare fiecărui
profil, iar numărul de locuri, coroborat cu necesităţile economiei şi
societăţii, este stabilit anual de către minister. În mod normal cumulul nu
este acceptat, dar există şi situaţii excepţionale:” Într-un an universitar se poate promova un singur an de studii.
Pentru unele specialităţi, la propunerea instituţiei de învăţământ superior,
Ministerul Învãţãmîntului poate aproba unor studenţi cu o pregătire
excepţională promovarea a 2 ani de studii într-un an universitar”[61]. După absolvire, tinerii sunt obligatoriu repartizaţi
pentru efectuarea unui stagiu de 2-3 ani în specialitatea în care sunt pregătiţi,
sau în una înrudită, doar efectuarea acestui stagiu dându-le dreptul la
angajare definitivă. E o mare diferenţă faţă de prevederile legii din 1948 care
dispunea angajarea definitivă pe post a absolvenţilor, semn al lipsei acute de
cadre cu pregătire superioară. Învăţământul post universitar cuprinde cursuri
cu durata de maxim 12 luni, la zi, seral sau fără frecvenţă, desfăşurate la
iniţiativa Ministerului Învăţământului, cu aprobarea expresă a Consiliului de
Miniştri. “La cursurile
postuniversitare se pot înscrie persoanele care posedă o diplomă eliberată de o
instituţie de învăţământ superior şi care sunt recomandate de ministerele sau
celelalte organe centrale interesate. La unele cursuri postuniversitare,
stabilite de Ministerul Învăţământului, admiterea se face prin concurs.”[62] Dispoziţiile până acum
enumerate sunt valabile şi pentru Academia de ştiinţe politice "Ştefan
Gheorghiu" de pe lângă CC al PCR, precum şi instituţiile de învăţământ
organizate de Ministerul Forţelor Armate, Ministerul Afacerilor Interne şi
Consiliul Securităţii Statului. În acestea din urmă accesul femeilor nu este
permis până în 1977, când li se rezervă un număr special de locuri- admiterea
fără restricţii făcându-se la presiunea NATO, abia în 2001, la Academia
Forţelor Terestre şi la Academia Navală.
În septembrie acelaşi an,
ca urmare a dispoziţiunilor legii, sunt organizate primele cursuri de iniţiere
în problemele orientării şcolare şi profesionale. Acestea au ca scop final
asigurarea forţei de muncă calificate pe plan local şi regional, în încercarea
de a diminua migrarea lucrătorilor şi specialiştilor .
La începutul anilor 70
este înfiinţată Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice care “ îşi va
desfăşura activitatea sub conducerea directă a Comitetului Central al
Partidului Comunist Român, va trebui să asigure orientarea cercetării în
concordanţă cu cerinţele făuririi societăţii socialiste multilateral
dezvoltate, ale progresului ştiinţific contemporan, să contribuie la
fundamentarea soluţiilor pentru problemele dezvoltării economice şi
social-culturale a României socialiste”[63]. Timp de două decenii,
această instituţie îşi desfăşoară activitatea paralel cu Academia R.S. România,
pe care o subminează continuu. Ideea înfiinţării ei era vehiculată încă din
timpul conducerii lui Gh. Gheorghiu-Dej, însa acesta se pare că nu a fost de
acord cu ea. Adepţii înfiinţării acestei academii au profitat de oportunitatea
oferită de Congresul al X-lea al P.C.R., care „a evidenţiat necesitatea perfecţionării activităţii de cercetare
din domeniul ştiintelor sociale si politice, legarea vieţii acesteia în mai
mare măsură de cerinţele vieţii, de realităţile economice şi sociale din ţara
noastră“[64]. Aprobată de conducerea partidului, are loc adunarea
generală de constituire, care întocmeşte statutul, alege membrii şi organele de
conducere (Nicolae Ceauşescu devenind preşedinte de onoare). Articolul 2 al
Statutului, care defineşte atribuţiile nou înfiinţatei instituţii, este
exemplificator pentru absoluta subordonare faţă de PCR: “este forul ştiinţific care organizează, îndrumă şi coordonează, în mod
unitar, întreaga activitate de cercetare în domeniul ştiinţelor sociale şi
politice, indiferent de unităţile în care se desfăşoară; asigură orientarea
acesteia în concordanţă cu cerinţele construcţiei socialiste şi ale progresului
ştiinţific contemporan; elaborează lucrări şi face propuneri care să contribuie
la fundamentarea soluţiilor pentru problemele dezvoltării economice şi
social-culturale a Republicii Socialiste România; studiază şi pune în valoare trecutul
istoric al poporului român, convieţuirea şi lupta sa împreună cu
naţionalităţile conlocuitoare pentru progres social, patrimoniul artistic şi
cultural al patriei, contribuţia poporului nostru la istoria, ştiinţa, cultura
şi arta universală; contribuie la formarea conştiinţei socialiste a oamenilor
muncii, la dezvoltarea gîndirii social-politice din ţara noastră şi la
afirmarea ei în schimbul de idei şi în confruntările ideologice pe plan
internaţional; organizează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor
proprii de cercetare”[65] şi anularea de facto a
raţiunii de existenţă a Academiei Române. A.S.S.P. îi dă acesteia o lovitură,
prin preluarea “ideologică” a următoarelor institute şi centre de cercetare:
Institutul de Cercetări Economice, Institutul de Filosofie, Centrul de Cercetări
Sociologice, Institutul de Cercetări Juridice, Institutul de Psihologie,
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Institutul de Arheologie, Institutul de
Studii Sud-Est Europene, Institutul de Istorie si Teorie Literară „G.
Călinescu“, Institutul de Istoria Artei, Centrul de Logică, toate acestea
din Bucureşti, Institutul de Istorie si Arheologie din Cluj, Institutul de
Istorie si Arheologie „A. D. Xenopol“ din Iaşi, Centrul de Ştiinte Sociale din
Cluj, cel similar din Iaşi, Centrul de Istorie, Filologie si Istoria Artei din
Târgu Mureş şi Centrul de Istorie, Filologie si Etnografie din Craiova.
Singura femeie din
Prezidiul A.S.S.P. este Zoe Dumitrescu Buşulenga, ea fiind şi membră titulară a
Secţiei de teoria şi istoria artei şi literaturii, iar Emilia Milicescu şi
Călina Mare se numără printre membrii corespondenţi.
În decretul Consiliului
de Stat al R.S.R., din 17 martie 1970, semnat de Nicolae Ceauşescu[66], se menţionează că
A.S.S.P. îşi desfăşoară activitatea „sub
îndrumarea C.C. al P.C.R.“, şi că
statutul ei este aprobat de acest organism politic. Scopul A.S.S.P., direcţiile
ei de activitate şi orientarea ei
politică, sunt evidenţiate tot în decretul de constituire:
„Academia de Ştiinte Sociale şi Politice este forul ştiinţific care organizează, îndrumă şi coordonează, în mod unitar, întreaga activitate de cercetare în domeniul ştiintelor sociale şi politice, indiferent de unităţile în care se desfăşoară; asigură orientarea acesteia în concordanţă cu cerinţele construcţiei socialiste şi ale progresului ştiintific contemporan; elaborează lucrări şi face propuneri care să contribuie la fundamentarea soluţiilor pentru problemele dezvoltării economice şi social-culturale a Republicii Socialiste România; studiază şi pune în valoare trecutul istoric al poporului român, convieţuirea şi lupta sa împreună cu naţionalităţile conlocuitoare pentru progres social, patrimoniul artistic şi cultural al patriei, contribuţia poporului nostru la istoria, ştiinta, cultura şi arta universală; contribuie la formarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, la dezvoltarea gândirii social-politice din ţara noastră şi la afirmarea ei în schimbul de idei şi în confruntările ideologice pe plan internaţional; organizează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor proprii de cercetare.“[67]
„Academia de Ştiinte Sociale şi Politice este forul ştiinţific care organizează, îndrumă şi coordonează, în mod unitar, întreaga activitate de cercetare în domeniul ştiintelor sociale şi politice, indiferent de unităţile în care se desfăşoară; asigură orientarea acesteia în concordanţă cu cerinţele construcţiei socialiste şi ale progresului ştiintific contemporan; elaborează lucrări şi face propuneri care să contribuie la fundamentarea soluţiilor pentru problemele dezvoltării economice şi social-culturale a Republicii Socialiste România; studiază şi pune în valoare trecutul istoric al poporului român, convieţuirea şi lupta sa împreună cu naţionalităţile conlocuitoare pentru progres social, patrimoniul artistic şi cultural al patriei, contribuţia poporului nostru la istoria, ştiinta, cultura şi arta universală; contribuie la formarea conştiinţei socialiste a oamenilor muncii, la dezvoltarea gândirii social-politice din ţara noastră şi la afirmarea ei în schimbul de idei şi în confruntările ideologice pe plan internaţional; organizează, îndrumă şi controlează activitatea unităţilor proprii de cercetare.“[67]
În momentul constituirii
A.S.S.P., unii dintre membrii ei aparţin deja Academiei R. S. România, semn că
politicul înglobează făţiş zona intelectuală. Faptul că Nicolae Ceauşescu,
preşedinte de onoare al A.S.S.P., devine membru titular şi preşedinte de onoare
al Academiei R.S. România, iar Elena Ceauşescu, este deja membră a acesteia
confirmă acest lucru. Singurele femei din A.S.S.P. rămân, până la desfiinţarea
sa în 1989, doamnele Zoe Buşulenga, Călina Mare şi Emilia Milicescu.
La începăutul deceniului
opt, este introdusă ca disciplină obligatorie în programele de învăţământ ale
şcolilor generale şi liceelor, pregătirea tehnico- productivă[68], urmând ca aceasta să se
desfăşoare în atelierele proprii ale instituţiilor sau în unităţile industriale
din raza localităţilor unde se aflau şcolile.
În urma Consfătuirii
activului de partid din domeniul ideologiei din 1971 (deciziile sunt luate de
acest for care dictează ministerului de profil!), Ministerul Învăţământului
elaborează un program de restructurare
prin care sunt înfiinţate aproape o mie de şcoli generale, sunt sporite
cifrele de şcolarizare la secţiile de ştiinţele naturii, matematică, fizică,
chimie şi biologie; sunt înfiinţate licee cu profil de informatică, matematică
sau fizică aplicată, limbi moderne de largă circulaţie; unele licee sau clase
special constituite trec sub patronajul unor institute de învăţământ superior,
iar în Ardeal sunt înfiinţate 6 licee noi cu limba de predare maghiară ,3 cu
limba de predare germană şi unul cu limba de predare engleză.
Odată cu luna noiembrie a
aceluiaşi an, se trece la subordonarea absolută a activităţii de instruire
celei de ideologizare forţată, sub deviza “învăţământ- cercetare- producţie”.[69]Un an mai târziu, urmare a măsurilor luate în perioada
anterioară, sunt constituite şi echipate peste 2000 de ateliere- şcoală, peste
500 de loturi agricole didactice şi 1700 de gospodării agricole didactice care
funcţionau pe principiul fermelor şi CAP-urilor[70].
Plenara C.C. al PCR
din 1973 decide generalizarea treptată, pe o perioadă de trei cincinale,
a învăţământului liceal. Liceul e organizat în două trepte- una obligatorie,
deschisă tuturor absolvenţilor a opt clase generale prin suprimarea examenului
de admitere, şi cea de a doua, pe bază de examen de departajare, în urma
căruia, cei care nu obţin o medie de trecere, sunt angajaţi în producţie,
putând continua stidiile la seral sau fără frecvenţă. Începând cu această dată,
învăţământul românesc are următoarea structură: ciclul primar (clasele I- IV),
ciclul gimnazial (clasele V-VIII) şi ciclul liceal cu două trepte –treapta
întâi (clasele IX-X) şi treapta a doua (clasele XI-XII pentru liceele de
cultură generală şi XI-XIII pentru cele de specialitate).
Cu toată propaganda care susţine învăţământul de masă,
măsurile luate în 1976 privind “şcolarizarea
tinerilor care nu au terminat şcoala generală”[71]
arătă că există destule disfuncţionalităţi în procesul de învăţământ, care, din
păcate, sunt rezolvate printr-o scădere abruptă a calităţii procesului
educativ, odată cu directiva “ lichidării
pierderilor şcolare în cursul primar”. Şcolile sunt obligate să raporteze
frecvenţa absolută a elevilor la cursuri şi obţinerea calificativelor de
absolvire a ciclului primar de către aceştia, indiferent de numărul de absenţe
şi de performanţele lor şcolare. Faptul că învăţătorii şi profesorii sunt
direct traşi la răspundere şi chiar penalizaţi pentru “neîndeplinirea
sarcinilor de serviciu”, duce la strecurarea compromisului în evaluarea
tinerilor. Acestea sunt cauzele persistenţei analfabetismului în rândul
generaţiilor postdecembriste, deşi documentele de partid clamau încă din anii
80 lichidarea acestuia.
O a doua lovitură dată calităţii învăţământului, o
reprezintă desfiinţarea liceelor teoretice în 1977-78 şi transformarea lor în
licee industriale. Înfiinţarea claselor de lăcătuşerie, mecanică, mine,
electrotehnică, etc. şi introducerea în programa şcolară a materiilor aferente,
ca şi mărirea numărului de ore de practică în producţie, duc la micşorarea
numărului de ore de cultură generală. Liceele devin astfel o formă
“îmbunătăţită” a şcolilor profesionale, singur efortul dascălilor şi
conştiinciozitatea elevilor făcând ca educaţia să poată rămâne pe o aşa-zisă
linie de plutire. Trebuie remarcat că majoritatea profilelor de învăţământ
aparţin sferei masculine a muncii, deşi numărul de eleve înscrise la licee este
întotdeauna mai mare decât cel al băieţilor, singura şcoală din Ardeal care
rămâne cu un statut aparte fiind Liceul “Ady Sincai” din Cluj, care în 1971 devenise, la iniţiativa profesorului Gheorghe Comănaru, primul liceu cu program de predare intensivă
a limbii engleze- afectat şi el de schimbările de profil, menţine totuşi o
linie “feminină” de predare cu discipline precum biblioteconomia, dactilografia
sau stenodactilografia, materii care nu se regăsesc în programa altor şcoli. Aceste
măsuri sunt dublate de reducerea drastică a numărului de locuri la facultăţile
cu profil teoretic din universităţi ( anual câte 20 de locuri per facultate în
fiecare centru universitar) în acelaşi timp cu mărirea excesivă a numărului de
locuri în politehnici şi institute cu profil aplicativ în vederea obţinerii de
“lucrători calificaţi care să deţină diplomă de studii superioare” aşa cum cer
directivele de partid. Încă din anul 1975, se aprobă organizarea învăţământului de
subingineri pe marile platforme industriale[72];
tot cu acest an debutează seria Decretelor care vor înlocui H.C.M.-urile de
aprobare a planurilor de şcolarizare anuale. Se extinde învăţământul de
subingineri şi învăţământul pedagogic de 3 ani, prin transformarea Institutului Pedagogic de 3 ani în Institut de
Învăţământ Superior[73], şi sunt
înfiinţate noi facultăţi. Astfel, în anul 1977, intră în vigoare Nomenclatorul
pofilelor şi specializărilor şi o reţea completă cu structura tuturor
institutelor din învăţământul superior. Altă lovitură dată învăţământului, de
data aceasta celui preuniversitar, este trecerea şcolilor profesionale şi de
maiştri în subordinea întreprinderilor economice socialiste de profil, baza
materială şi salarizarea personalului muncitor din ateliere
pentru pregătirea practică a elevilor din liceele industriale,
agroindustriale şi silvice fiind suportate de către aceste întreprinderi.
“Împletirea învăţământului cu producţia”, benefică în teorie, devine
disfuncţională prin costurile exagerate şi calitatea slabă a practicii.
La
începutul ultimului deceniu al secolului se renunţă la supracentralizare şi se
încearcă “depolitizarea”- formulele şi produsele intelectuale ale epocii
dovedesc în fapt doar o schimbare de abordare politică, căci este un nonsens a
vorbi despre învăţământ în afara politicii unui stat. Prima modificare de
suprafaţă a legii care guverna învăţământul se realizează în anul 1990, prin
hotărâre de guvern, vidul legislativ determinând o cosmetizare şi absenţa unei
legi de sine stătătoare.[74]
În condiţiile specifice ale tranziţiei politice, în
România există două etape distincte. Noua Constituţie, adoptată în anul 1991,
face referiri explicite la dreptul la educaţie şi hotărârile de guvern care
stabilesc structura şi organizarea învăţământului, în funcţie de situaţiile nou
apărute, la începutul fiecărui an şcolar. Modificările se fac tot la vechea
lege din anul 1978, neabrogată. O primă şi urgentă măsură este refacerea
structurii sistemului de învăţământ prin revenirea la obligativitatea
învăţământului de 8 ani. Primele măsuri au vizat obligativitatea parcurgerii a
8 ani de instruire, desfiinţarea treptelor liceale, reînfiinţarea unităţilor de
învăţământ pentru cultele religioase recunoscute de stat, şcolile pentru cele
protestante şi neoprotestante constituind chiar o premieră pentru reţeaua
unităţilor de învăţământ din ţara noastră. Printr-o hotărâre a guvernului[75], învăţământul superior este restructurat ca durată, prin
apariţia colegiilor universitare ca învăţământ superior de 3 ani. Ideea
privatizării societăţilor cu capital de stat determină Ministerul Educaţiei să
evalueze, protejeze şi consolideze baza materială. Hotărârea de guvern prevede
ca să „se restituie unităţilor de
învăţământ baza materială deţinută înainte de 1990 (inclusiv internatele şi
cantinele şcolare, precum şi atelierele pentru pregătirea practică a elevilor)
care a fost preluată, fără plată, de unităţile economice odată cu activitatea
de învăţământ şi instruire practică a elevilor“ .
Învăţământul superior intră şi el în atenţia guvernului,
care, prin măsuri directe, încearcă noi perspective de dezvoltare şi
diversificare a ofertei educaţionale[76]. Deşi ministerul aprobă un număr de locuri bugetate,
este instituit accesul la studii superioare pe baza unei taxe pentru cei admişi
peste numărul de locuri existent. Apar şi noi specializări atât pentru cel
de lungă durată cât şi pentru cel de scurtă durată (reînfiinţarea disciplinelor
psihologie şi defectologie; apariţia unor discipline precum managementul
afacerilor, marketing, etc.). Sunt înfiinţate primele grădiniţe, şcoli şi
universităţi particulare, acestea funcţionând în baza unei reglementări
din perioada interbelică.Înfiinţate pe baza Legii 21 din 1924 privind
statutul juridic al asociaţiilor şi fundaţiilor,[77] aceste instituţii particulare funcţionează în paralel cu
reţeaua instituţională de stat, respectând mai mult sau mai puţin
legislaţia din domeniul educaţional. Acreditarea
învăţământului universitar particular la finalul lui 1993, determină
emiterea unei legi privitoare la regulile şi condiţiile de recunoaştere atât a
instituţiilor de învăţământ, cât şi a diplomelor emise de acestea. Această
intervenţie extraordinară este necesară datorită exploziei ofertei învăţământului
universitar, prin apariţia a peste 70 de universităţi particulare, multe
dintre ele sub nivelul unor standarde acceptabile de calitate, care funcţionau
forţând prevederile legii referitoare la iniţiativa particulară în sectorul
economic şi social. Pentru ca recunoaşterea diplomelor să fie echitabilă şi ca
măsură de protecţie socială a cursanţilor de la aceste instituţii particulare,
se instituie dreptul absolvenţilor învăţământului particular liceal,
postliceal şi superior de a susţine examenul de finalizare a studiilor la
unităţi şi instituţii similare din învăţământul de stat.
A doua mare etapă în organizarea învăţământului în noile
condiţii politice şi social-economice începe cu anul 1995. În acest an sunt
elaborate Legea Învăţământului şi cea privitoare la Statutul Personalului
Didactic. Lege organică[78], cea dintâi menţionată reglementează toate problemele
învăţământului, având ca principii de bază:” realizarea idealului educaţional, întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe
valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti şi contribuie la
păstrarea identităţii naţionale”; ”dezvoltarea
liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane, în formarea
personalităţii autonome şi creative” (art.3) ;” cultivarea sensibilităţii faţă de problematica umană, faţă de valorile
moral-civice, a respectului pentru natura şi mediul înconjurător”; “profesionalizarea tinerei generaţii”(art.4);
“ gratuitatea învăţământului de stat”(
art.7); organizarea reţelei unităţilor de învăţământ “in concordanţă cu dinamica demografică şi cu necesităţile de formare
profesională, actuale şi de perspectivă”(art.10); independenţa faţă de
factorul politic şi ideologia politică ( articol special introdus pentru a nu
repeta greşelile trecutului), etc.
Ultimul mare pas făcut în reformarea învăţământului este
implementarea în România a sistemului de la Bologna. Cadrul legislativ
urmăreşte, conform emitentului, ca “educaţia
să se alinieze la cerinţele diverselor iniţiative la nivel european, pentru
creşterea mobilităţii studenţilor, a şanselor lor pe piaţa muncii, pentru
reducerea numărului de specializări universitare şi pentru creşterea
participării la programele de masterat şi doctorale”[79]. Din 2004 se trece la organizarea învăţământului
superior pe 3 cicluri (licenţă, master, doctorat)[80]. Domeniile de studiu (15 domenii generale cu
specializările corespunzătoare aplicate tuturor instituţiilor de învăţământ
superior de stat şi particulare) sunt regândite şi programele sunt elaborate în
concordanţă cu principiile europene[81]. Conform rapoartelor de ţară, începând cu acest an,
coordonarea ofertei de programe de studii a instituţiilor româneşti cu cea
aparţinând altor sisteme de instruire din spaţiul European,” determină dobândirea (de către student) a unei mai mari mobilităţi între programele
oferite de diferite universităţi românesti, în mod similar cu libertatea de
mişcare promovată de Comisia Europeană a Ştiinţei şi Tehnologiei dincolo de
hotare”[82].
Revenind strict la subiectul acestui articol, putem spune
că, după 50 de ani, femeile din România, redobândesc, cel puţin teoretic, şanse
egale de instruire nu numai cu studenţii bărbaţi din ţară, ci cu tinerii
europeni, în programe asemănătoare, adresate de această dată, prin sistemul de
burse naţionale şi europene, şi categoriilor nu foarte avute.
[1] Puttkamer, Joachim, Framework of Modernization:Government Legislation and Regulations on
Schooling in Transylvania (1780–1914) , în Cultural dimensions of elite formation in
Transylvania, Cluj-Napoca, EDRC Foundation, 2008, p. 17
[2] Gál Kelemen, A
kolozsvári unitárius kollégium története,1935
[4]Klemm,Walter, Geschichte der Pädagogischen Schule im Ursulinenkloster von Hermannstadt, in Siebenbürgische Zeitung, 25 noiembrie 2005
[6] Ratio
educationis publicae totiusque rei litterariae per Regnum Hungariae et
provincias eidem annexas, Budae, 1806
[9]
Nemes, Robert, Women in the 1848-1849
Hungarian Revolution,în Journal of Women's History,vol
13, nr.3/2001 ,p.193-207
[10] Apărut în Pesti Divatlap la 29 aprilie 1848
[14] The Education Laws of Hungary and the Nationalities, în Scotus
Viator (pseud. pt. Seton-Watson), Racial
problems in Hungary, London, Archibald Constable et.Co., 1908, pp.205-238
[16] Educational Statistics, showing Difference between Theory and Practice, în Loc. Cit., pp.436- 458
[21] Károly
Böhm, Az ember és világa. I-III.
köt., Budapest - Kolozsvár, 1883-1906
[22] Zinger,
Marta, în Nemzeti Nőnevelés,Budapest,
Franklin, nr. 3/ martie 1883 , p 214-221
[24] Judit Acsády, Remarks on the History of Hungarian Feminism,
în Hungarian Studies Review Special Volume: Women and Hungary ,1999,
publicat online
[25] Szuppan, Vlimos, A
leányok középfokú oktatásának reformja, tekintettel a nők egyetemi képzésére
, Budapest, Nyomatott Fritz Armin Konyvnyomdajaban,1896
[26] Számtan a
felsőbb leányiskolák és polgári leányiskolák számára. 1888; Rajzoló
mértan. Felsőbb leányiskolák 1. és 2. oszt. és polgári iskolák 1-3. oszt.
számára. 1890 ; Bevezetés a természetrajzba.
Felsőbb leányiskolák I. oszt. számára. 1901; Számtan és algebra a leányközépiskolák számára 1920; Számtan a leányközépiskolák számára
1922; Számtan és mértan polgári és
felsőbb leányiskolák számára 1925
[28] Consiliul
Dirigent, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii publice, Decret 13.869/1919 privitor la reorganizarea învăţământului primar, Sibiu,
Tip. Carpaţii, 1919
[29] Regatul
României,Resortul Cultelor şi Instrucţiunii publice, Programa analitică pentru şcoalele primare de sub autoritatea
Consiliului Dirigent, Sibiu, 1919
[30] Programa analitică a examenelor de capacitate ce se trec
cu ocaziunea cursurilor pentru pregătirea de profesori şi la comisia interioară
pentru examinarea candidaţilor de profesori secundari în Cluj,
Cluj, Institutul de Arte grafice Ardealul, 1920
[31] A se vedea în
acest sens anuarele şcolilor de fete din Sibiu, Blaj sau Gherla pentru perioada
1919-1923
18 Învăţământul normal-primar .Scopul şi
organizarea lui, p.8620
[36] Revizoratul şcolar al judeţului Alba de Jos, Ordinul 2145, în Amicul Şcoalei, Aiud, Anul I, Nr.21/17 sept. 1925
[37] Legea
asupra învăţământului particular prin
care se stabilesc scopul şi categoriile de şcoli particulare, administrarea şi
funcţionarea acestora, limba de predare etc., în Monitorul
Oficial nr. 283 /22 decembrie
1925; Colecţia Hamangiu, Codul general al
României, legi şi regulamente, vol. IX-XII, 1922-1926, Bucureşti, 1926,
pag. 582-583, 585-587
[38] Decret de promulgare Nr. 1.443 din 20 Aprilie 1932, în Monitorul Oficial Nr. 96
/22 aprilie 1932
[39] Legea pentru
modificarea art. 27 din legea de organizare a Ministerului Instrucţiunii, al
cultelor şi Artelor (relativ la consiliul permanent), în Monitorul Oficial, 105/ 8 mai 1934
[40]
DJAN Sibiu, Fond 439, Dosare 43-45, Comisariatul Munţilor Apuseni:
corespondenţă, cereri, procese verbale referitoare la învăţământ, www.arhivelenationale.ro
[41] Legea pentru
organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal primar, în Monitorul Oficial, 26 mai 1939
[42] Decretul nr.175 / 2 august 1948.Preambul, în Monitorul Oficial,,
partea I-a, anul CXVI, nr.176/ 2 august 1948
[43] Articolul
35 al Decretului nr.175 / 2 august 1948:”
Toate şcolileconfesionale sau particulare de orice fel devin şcoli de stat”, în Monitorul
Oficial,, partea I-a, anul CXVI, nr.176/ 2 august 1948
[44] Vasilichi
Gheorghe (Ministru al învăţământului), Discurs
la Consfătuirea naţională a inspectorilor şcolari, în Scânteia, 8 august 1948, p.1
[45] Apud
Heller, Michelle, La machine et les
rouages. La formation de l ‘home sovietique, Paris, Calmann-Levy, 1985,
p.180
[46] „...
cu începere din clasa a IV-a elementară se va preda obligatoriu limba rusă.“,
Decretului nr.175 / 2 august 1948:, articolul 6 , în Monitorul Oficial, partea I-a, anul
CXVI, nr.176/ 2 august 1948
[48] Referat asupra situaţiei cadrelor didactice,
apud Berciu, Adina, O istorie a
Universităţii Bucureşti (1864-2004), Bucureşti, Ed. Universităţii,
2004,p.280
[50] Doboş, Dan,
Ingerinţe în viaţa universitară
românească, 1944-1964, în Arhivele
totalitarismului, anul II, nr.4, 1994,p. 30
[51] Decretul nr.
297/1948, publicat în Monitorul
Oficial nr. 252 din 29 octombrie 1948,prin care, la Bucureşti, Iaşi şi
Cluj, se înfiinţau trei şcoli juridice cu durata de şcolarizare de un an
[53] Legea nr. 486 /1944 privitoare la purificarea
administraţiilor publice, în Monitorul
Oficial 216/ 19 septembrie 1944; Decretul
nr. 594 în Monitorul Oficial 877/
24 noiembrie 1944; Legea nr. 217 privind
purificarea administraţiilor publice şi institutelor de învăţământ, în Monitorul Oficial 74/ 30 martie 1945,
etc.
[55]Articolul 51:” Bunurile mobile şi imobile
folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie,
precum şi ale oricãror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau
dependente de Ministerul Învãţãmântului Public, sunt proprietatea Statului şi
sunt date în folosinţa Ministerului Învãţãmântului Public. De asemeni, bunurile
fostei administraţii a Casei Şcoalelor şi a Culturii Poporului trec în
proprietatea Statului şi sunt date în folosinţa Ministerului Învăţământului
Public, care le poate da orice destinaţie, indiferent de destinaţia ce le-a
fost fixatã prin actele de donaţie sau testare.
Mutatiunile privind dreptul de proprietate şi
folosinţă vor fi fãcute de instanţele competente la cererea Ministerului
Învăţământului Public.”
[56] Expunere de motive, în Legea nr. 11 di 13 mai 1968 privind
învăţământul în Republica Socialistă România, în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai 1968
[57] Titlul
III- Învăţământul preşcolar, articolele 17- 23, în Legea
nr. 11 di 13 mai 1968 privind învăţământul în Republica Socialistă România,
în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai
1968
[58] „Gradiniţa de copii este condusă de o directoare, care,
împreună cu educatoarele, organizează şi controlează întreaga activitate
educativă şi gospodarească a unităţii. Directoarea, în conformitate cu normele
legale, răspunde şi de activitatea căminului de copii organizat pe lîngã
gradinită”(articolul 23), în Legea nr. 11 di 13 mai 1968 privind
învăţământul în Republica Socialistă România, în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai 1968
[59] Articolul
36, Legea nr. 11 di 13 mai 1968 privind
învăţământul în Republica Socialistă România, în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai 1968
[60] Capitolul II, art.153-155,în Legea nr. 11 di 13 mai 1968 privind învăţământul în Republica
Socialistă România, în Buletinul
Oficial , nr.62 / 13 mai 1968
[61] Articolul 160, în Legea
nr. 11 di 13 mai 1968 privind învăţământul în Republica Socialistă România,
în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai
1968
[62] Articolul 197, în Legea
nr. 11 di 13 mai 1968 privind învăţământul în Republica Socialistă România,
în Buletinul Oficial , nr.62 / 13 mai
1968
[63] Expunere de
motive, în Decretul
nr.121/1970 pentru înfiinţarea Academiei de Ştiinţe sociale şi politice a RSR,
în Buletinul oficial nr 22/18 martie
1970,p.1
[65] Decretul
nr.121/1970 pentru înfiinţarea Academiei de Ştiinţe sociale şi politice a RSR, în
Buletinul oficial nr 22/18 martie
1970,p.1
[66] Buletinul oficial, partea I, nr. l21/1970
[67] Decret de înfiinţare a A.P.P.S., articolul 2, în Buletinul oficial, partea I, nr.
l21/1970
[68] Decizia
era luată în conformitate cu Hotărârea
Plenarei C.C. al PCR din 29 noiembrie-1 decembrie 1967
[69] Programul PCR privind îmbunătăţirea activităţii
ideologice, ridicarea nivelului general de cunoştinţe şi educarea socialistă a
maselor, Bucureşti, Editura Politică, 1971
[70] Achim, Petre, Învăţământul
românesc la performanţe maxime, în Scânteia,
An XXVII, nr.2214, p. 3
[71] Ministerul
Educaţiei şi Învăţământului, Studiu
privind creşterea nivelului de pregătire al elevilor şi lichidarea repetenţiei
în ciclul primar, 5 ianuarie 1976
[72] H.C.M. nr. 491 din 28 mai 1975
[73] Decretul
Consiliului de Stat 209/12 iulie 1977
[74] Acest prim
act normativ a avut numărul 521 din 12 mai 1990 cu denumirea„Hotărâre privind organizarea şi funcţionarea
învăţământului în România în anul şcolar (universitar) 1990/1991”.
[75] H.G. nr.461/30-06-1991 privind organizarea şi funcţionarea învăţământului
în România în anul şcolar (universitar) 1991/1992, în Monitorul
Oficial, nr. 157/ 25 iulie 1991
[77]În Monitorul
Oficial nr.27 /6 februarie 1924
[78] Legea nr. 84/1995 - Legea invăţământului
(republicată în Monitorul
Oficial nr. 606 /10 decembrie 1999)
[79] Preambul la Legea nr. 288 din 24 iunie 2004 privind organizarea studiilor universitare, în Monitorul Oficial nr. 614
/ 7 iulie 2004
[80]Art.2,în Loc.cit.
[81] H.G.1175din 06/09/2006 privind organizarea studiilor universitare
de licenţă, în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 769/ 11septembrie2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu