IDEALUL EDUCAŢIEI
FEMININE ÎN TRANSILVANIA LA MIJLOCUL
SECOLULUI XIX
Statutul femeii în Ardealul secolului XIX este considerat
ca auxiliar, chiar dacă e activ. Textele de factură normativă apărute pe tot
parcursul secolului subliniază rolul mamei în educarea spiritului fetelor,
modelul maternal (pilda) şi experienţa cotidiană dobândită în prejma mamei
reprezentând „şcoala muncii”, cu un rol esenţial în construcţia sinelui.
Educaţia cultă (obţinută prin şcoală şi biserică) trebuie să vină, în cazul
fetelor,ca o continuare firească a celei familiale.
Pedagogia transilvăneană, puternic influenţată de
condiţiile politice de aici, consideră că activitatea dascălilor şi conţinutul învăţământului destinat
tinerelor trebuie puse pe o bază cu un dublu caracter: practic- datorită
menirii lor de gospodine şi naţional- datorită menirii lorde mame,
păstrătoare şi transmiţătoare ale valorilor culturale specifice poporului.
George Bariţ[1], istoric şi publicist, efectuează, între
1820-1824, studiile primare la şcoala unitariană din Trascău Alba. Urmează gimnaziul şi
liceul la Blaj şi Cluj, înscriindu-se în 1831 la Facultatea de Teologie la Blaj, unde studiază
până în 1835. A fost ales
preşedinte al Asociaţiunii pentru literature română şi cultura poporului român
din Transilvania şi al Academiei Române. Scrierile sale sociologice şi
pedagogice:”Şcoalele elementare din
Francia”,”Despre educaţiunea femeilor”, “Instrucţiunea publică şi educaţiunea
în Ungaria şi Transilvania” apar între 1868 şi 1885 în revista
“Transilvania”. Cunoscător în detaliu al situaţiei şcolilor româneşti din
Ardeal, militant activ pentru emanciparea de orice tip, depăşind de multe ori
mentalitatea veacului său, urmăreşte în scrierile sale patru linii directoare :
necesitatea înfiinţării a cât mai multe şcoli româneşti în Transilvania,
formarea învăţătorilor în şcoli pedagogice româneşti, editarea bibliografiei
pedagogice şi a manualelor şcolare în limba naţională şi instruirea femeilor ca
factor de căpătâi în realizarea emancipării sociale şi politice a românilor.
Spre deosebire de alţi teoreticieni ai pedagogiei româneşti, Bariţ îşi
fundamentează aserţiunile pe studii sociologice extinse şi pe statistici
detaliate privind şcolile, profesorii şi elevii,[2] personal întocmite. Cercetările sale
privesc nu doar românii din Transilvania, ci şi situaţia şcolilor germane şi
maghiare de aici, ca şi sistemele educaţionale din Muntenia şi Moldova.
Etapele vieţii lui G. Bariţiu, se
succed în acompaniamentul pasiunii pentru şcoală şi educaţie, strâns legate de
destinul său de părinte. Pornind
de la această calitate a sa, Bariţ este primul teoretician al emancipării
femeii prin educaţie. Aceasta nu e privită ca mijloc de formare a acesteia
pentru rolul hărăzit de societate, ci ca instrument de afirmare a
personalităţii fiecăreia, în funcţie de propriile aspiraţii. Autorul insistă
asupra ”stării de viaţă” pe care şi-o
doreşte fiecare elevă şi a “datoriilor
părinţilor şi învăţătorilor asupra creşterii tinerelor”şi “a privighea deosebit cum se desvolvesc
puterile pruncilor şi copilelor şi spre ce au aplecare mai multă, ca nu cumva
să-i pregătească la o stare a vieţei, cu care să fie nemulţumiţi până la
mormânt”.[3]
Una din marile preocupări ale lui
G.Bariţiu, realizată în cadrul „Asociaţiunii”, a fost înfiinţarea unei şcoli
gimnaziale de fete, idee pe care a urmărit-o încă de la începuturile
activităţii sale didactice şi asupra căreia a revenit adeseori. După numeroase
încercări neizbutite, vechea iniţiativă a secretarului a fost reluată în anul
1877, la Adunarea de la Sighişoara propunându-se înfiinţarea la Sibiu a unei
şcoli şi a unui internat de fete. La un deceniu distanţă, la 15 septembrie
1886, a fost înfăptuită această dorinţă a româncelor din Ardeal, deschiderea
primei şcoli civile de fete cu internat a Asociaţiunii transilvane.
După cum afirma Vasile Bologa, Bariţ
a fost “cel mai înfocat apostol” al ideii de educare a femeilor – dovadă, drept
recunoştinţă, în ultimii ani ai vieţii, când a decis să se retragă din viaţa
politică şi publicistică, a fost propus şi a acceptat funcţia de prezident şi
delegat la Şcoala civilă de fete din Sibiu, unde s-a dedicat în totalitate
studiilor sale istorice.
Simion Bărnuţiu[4], fruntaş al revoluţiei de la 1848, profesor de sintaxă şi
istorie la gimnaziul din Blaj, studiază dreptul şi filosofia la Viena şi Pavia,
unde obţine doctoratul. Se stabileşte în 1855 în Moldova, devenind , în 1860,
profesor la Universitatea din Iaşi.
Bărnuţiu e printre primii autori români care se opresc
asupra necesităţii şi modalităţilor de educare a femeilor . Pedagogia[5] sa, influenţată de părerile asupra educaţiei
fetelor ale lui J.J.Rousseau care afirma:”
Să fim drepţi cu femeile; pricina dezordinii lor este nu atât în ele însele,
cât în proastele noastre instituţii”[6]
şi de ceea ce se poate numi „respectul faţă de femei”, derivat din filosofia
lui Immanuel Kant[7],
priveşte femeia ca şi categorie care trebuie să îşi reducă prin educaţie
dorinţa naturală de dominaţie, orgoliul prin neeconomisirea virtuţii,
îndeplinind datoria faţă de sine însăşi prin obţinerea respectului absolut, cel
moral. Discursul său e tributar curentelor la modă în epocă, pietismul şi
filantropismul, oprindu-se asupra necesităţii atragerii fetelor în procesul de
instruire ca şi condiţie de neocolit în realizarea progresului moral al
societăţii. Adept al educaţiei combinate familie-şcoală, cere mamelor să
deştepte în copii bunăvoinţa faţă de oameni, sentiment care, prin mijlocirea
şcolii, se transformă în patriotism:”Educarea
feteloru s-ar cade se fia cu totulu domestica, mamele sunt chiamate dela natura
şi însărcinate ca se de tota educaţiunea feteloru loru”.[8]Educarea
fetelor în şcoală trebuie să urmeze strict necesităţile vieţii practice, fără
încărcări inutile, iar programele şcolare pe materii, e necesar a fi concepute
conform finalităţii dorite de societate, orice deviere de la această linie
directoare avînd „efepte periculose”
pentru femei căci „subjugă fantasia
celoru nepreceputi, carii-şi pierdu şi banii şi morii cei simpli naţiunali”.[9]
Bun cunoscător al situaţiei existente în şcolile săteşti,
Bărnuţiu se pronunţă pentru coeducaţia copiilor” în aceste scole şi cunoscinţele sunt comuni, cari se cuvene a se da
băieţiloru şi feteloru”; doar în cazul în care şcoala are angajate
învăţătoare” fetele potu se remanie mai
indelungu la una inveţiatoria, carea le va deprende la lucrulu de mână şi la
economia domestica”[10].
Scrierile mai sus comentate aparţin stadiului pedagogiei clasice transilvănene, influenţată
de cea germană, dependentă de
filosofie, a cărei problemă centrală este idealul
educaţiei, fără a încerca însă a pune semnul egalităţii între sexe şi care
rezumă suma cunoştinţelor dobândite prin şcoală la atribuţiile „naturale” ale
fiecărui gen.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu